Bătălia din Golful Leyte, cea mai mare bătălie aero-navală din istorie

Bătălia din Golful Leyte, cea mai mare bătălie aero-navală din istorie

http://svmshippingblog.wordpress.com/2012/11/11/the-battle-of-leyte-gulf/

Dacă însumăm deplasamentul total al navelor de război care au participat la cele patru înfruntări navale din cadrul Bătăliei din Golful Leyte(Bătălia din Marea Sibuyan, Bătălia din Strâmtoarea Surigao, Bătălia de la Capul Engaño și Bătălia din Samar),putem trage concluzia că a fost cea mai mare bătălie navală din cel de-al Doilea Război Mondial şi poate chiar din întreaga istorie a războaielor navale. Bătălia din Golful Leyte, identificată şi cu numele de A Doua Bătălie din Marea Filipinelor, s-a desfăşurat în perioada 23-27 octombrie 1944, lângă insulele Leyte şi Samar din Arhipelagul Filipinelor. Înfrângerea în bătălia din Golful Leyte a afectat grav capacitatea japonezilor de a transfera resursele din Asia de Sud-Est către Arhipelagul Japonez.

Pregătirile de luptă 

După înfrângerile din bătăliile de la Midway şi Guadalcanal, Flota imperială japoneză compusă din 3 forţe navale s-a angajat într-o ultimă încercare de a întoarce soarta războiului din Pacific.După ce puşcaşii marini americani debarcă pe insula Leyte, marina imperială japoneză(IJN) decide să intervină cu ultimele sale forţe pentru respingerea invaziei americane. Pentru a zădărnici ofensiva navală a japonezilor, US Navy decide să desfăşoare Flota a 3 a sub comanda amiralului William Frederick Halsey Jr. şi  Flota a 7 a comandată de amiralul Thomas C. Kinkaid. Operaţiunile navale erau coordonate de amiralul Chester Nimitz, comandantul suprem al flotei SUA din Pacific.

În toamna anului 1944, US Navy a organizat două ofensive pe direcţia Arhipelagului Filipine, flancându-l din est şi sud. Pe 15 septembrie 1944 au fost organizate simultan două debarcări, una pe insula Paleliu şi  o alta pe insula Morotai din arhipelagul Maluku.  Prin debarcarea de la Morotai, generalul MacArthur a reuşit să avanseze cu forţele sale navale din Pacificul de sud-vest dealungul coastei Noii Guinee, la 300 de mile marine de Mindanao. Poarta unei ofensive americane în arhipelagul Filipine era deschisă. US Navy nu ştia care va fi însă reacţia marinei imperiale japoneze şi cât de mult era aceasta dispusă să rişte într-o altă confruntare în Marea Filipinelor. Marina imperială japoneză încă mai reprezenta o forţă redutabilă pentru acel moment. După debarcarea aliaţilor la Leyte, flota japoneză miza pe întreruperea liniilor de comunicaţii şi aprovizionare ale marinei americane, care se întindeau pe distanţe foarte mari.

Iniţial, în planurile americane, debarcarea în golful Leyte trebuia să aibă loc abia pe 20 decembrie,  lăsând impresia că toată campania din Filipine se va întinde pe o perioadă lungă. Raidurile aeriene americane menite să distrugă aerodroamele japoneze din Filipine au arătat însă că inamicul US Navy avea o prezenţă militară mult mai slabă decât se aşteptau oficialii din marina SUA. Această descoperire l-a determinat pe amiralul Flotei a 3 a Americane, William Hasley Jr. să recomande grăbirea operaţiunilor în Golful Leyte şi sistarea oricăror debarcări suplimentare.

 Comandamentul US Navy aprobă propunerea amiralului William Hasley Jr.şi fixează pentru 20 octombrie 1944, debarcarea în golful Leyte. Orice operaţiuni navale de mare anvergură au fost oprite, iar maşina de război americană din Pacific a fost reorientată către Filipine. US Navy peconiza că această reorientare de strategie va scurta durata războiului din Pacific cu câteva luni. Documentele japoneze capturate de americani înainte de sfârşitul războiului relevă în detaliu felul în care s-a dezvoltat strategia navală japoneză după Bătălia din Marea Filipinelor şi de asemenea motivul pentru care Înaltul Comandament al marinei imperiale japoneze a luat decizia să lanseze o operaţiune navală în golful Leyte. Structura de organizare a flotei japoneze a suferit la rândul său schimbări majore în perioada iunie-octombrie 1944.

După dezastrul suferit de portavioanele japoneze în Bătălia din Marea Filipinelor, amiralul Soemu Toyoda, comandant suprem al flotei imperiale japoneze, şi-a regrupat forţele cu un singur obiectiv în minte:întărirea forţelor disponibile pentru acţiunile de suprafaţă din Pacificul de Vest. Acţiunea grupurilor aeriene de pe portavioane rămâne una indispensabilă pentru strategia japoneză.

Flota japoneză a fost regrupată sub o nouă formă de organizare numită Forţa de lovire pusă sub comanda viceamiralului Jisaburo Ozawa. La rândul său, Forţa de lovire a fost divizată în 4 grupuri de luptă: Forţa Centrală aflată sub comanda viceamiralului Takeo Kurita, Forţa Sudului compusă din două flote comandate de viceamiralul  Shōji Nishimura şi respectiv de viceamiralul Kiyohide Shima ,Forţa Nordului sub comanda directă a viceamiralului Ozawa. Pentru prima dată într-o luptă, portavioanele japoneze vor desfăşura într-un mod organizat atacuri kamikaze.

  Raportul de forţe din Golful Leyte

La Bătălia din Golful Leyte, Flota a 7 a Americană a dispus de un total de 738 de nave . Dintre acestea, 157 erau nave combatante,420 erau ambarcaţiuni amfibii, 84  erau nave folosite în misiuni de patrulare şi de  îndepărtare a minelor, iar 73 erau nave pentru suport tehnic şi serviicii portuare. Flota a 7 a Americană era înzestrată cu 6 cuirasate,5 crucişătoare grele, 6 crucişătoare uşoare, 18 portavioane de escortă, 86 de distrugătoare, 25 de distrugătoare de escortă şi 11 fregate. În subordinea Flotei a 7 a Americană se aflau şi elemente ale marinei australiene.

Flota a 3 a americană avea în dotare 8 portavioane,8 portavioane uşoare, 6 cuirasate cu tunuri navale de 406,4 mm, 6 crucişătoare grele, 9 crucişătoare uşoare, 58 de ditrugătoare

Marina imperială japoneză avea la dispoziţie doar un singur portavion, 3 portavioane uşoare, 9 cuirasate, 14 crucişătoare grele, 6 crucişătoare uşoare şi 35 de distrugătoare. Era evident că flota japoneză nu avea nici o şansă într-un atac frontal asupra navelor Flotei a 7 a şi a 3 a ale SUA. Imperiul Japonez dispunea însă de avantaje geografice. Japonezii aveau încă sub control suficiente aerodroame pentru avioanele lor, cu toate că nu dispuneau de superioritate aeriană.

Insulele Taiwan(Formosa), Luzon, Palawan şi Borneo au constituit o barieră naturală aproape neîntreruptă care pornea din Arhipelagul japonez şi se  termina în Malaysia. În spatele acestei bariere, japonezii puteau să-şi repare navele şi apoi să le organizeze fără să fie direct expuşi atacurilor navelor de suprafaţă americane. Singurele care le încurcau planurile erau submarinele americane din zonă.

Bătăliile din golful Leyte

Imagine: USS Birmingham în încercarea sa de a stinge incediul  de pe portavionul USS Princeton

Cu puţin timp înaintea debutului bătăliei, viceamiralul Kurita făcea următoarea declaraţie:

“Suntem pe cale de a ne lupta într-o bătălie care va decide soarta Imperiului”.

Debarcarea americanilor pe insula Leyte, pe 20 octombrie 1944, i-a determinat pe japonezi  să grăbească începutul operaţiunilor navale. Flota japoneză ripostează la debarcarea americană prin lansarea operaţiunii Sho-Go(Operaţiunea Victoria), care avea ca plan momirea Flotei a 3 a Americane la nord de stâmtoarea San Bernardino. Între timp, cât avea loc această manevră, 3 flote japoneze trebuiau să facă joncţiunea pentru a ataca insula Leyte.

Operaţiunile submarinelor Flotei a 7 a Americană în strâmtoarea Palawan a fost prima acţiune întreprinsă de US Navy împotriva flotei japoneze aflată în golful Leyte. Pe 23 octombrie 1944, submarinele  Darter şi Dace ale Flotei a 7 a Americane detectează navele Flotei Centrale conduse de viceamiralul Kurita, atunci când acestea au ajuns în strâmtoarea Palawan. Flota viceamiralului Kurita era compusă din 5 cuirasate( Yamato şi Musashi, cele mai mari cuirasate din istorie,Nagato, Kongo şi Haruna), 10 crucişătoare grele(Atago, Maya, Takao, Chokai, Myoko, Haguro, Kumano, Suzuya, Tone şi Chikuma) , 2 crucişătoare uşoare şi  15 distrugătoare. Submarinul Darter reuşeşte să scufunde crucişătorul  Atago(nava de comandă a viceamiralului Kurita) şi să avarieze serios crucişătorul Takao, în timp ce submarinul Dace reuşeşte să scufunde crucişătorul Maya.În timp ce urmărea crucişătorul Takeo, care se îndrepta spre şantierul naval din Brunei pentru reparaţii, submarinul Darter a eşuat pe un banc de nisip , iar echipajul său a fost transferat pe submarinul Dace.

Pe 24 octombrie a urmat Bătălia din Marea Sibuyan, o serie de confruntări aproape  continue, atât navale cât şi aeriene. Flota a 3 a Americană nu era prea bine  poziţionată şi în plus avea la dispoziţie doar 60% din numărul său total de avioane. Avioanele şi bombardierele torpiloare de pe portavioanele USS Interprid,USS Essex, USS Lexington şi USS Enterprise reuşesc să avarieze cuirasatul Musashi . După ce a fost lovit în total de 17 bombe şi 19 torpile, cuirasatul se scufundă. Sunt avariate  cuirasatele Yamato şi Nagato, precum şi crucişătorul greu Myoko. Chiar dacă americanii reuşeşc să respingă o mare parte din atacurile aeriene organizate de viceamiralul Takijiro Onishi, un avion japonez reuşeşete să lanseze o bombă de 250 de kg peste portavionul uşor,USS Princeton.  După o serie de explozii devastatoare ce au loc la bord, USS Princeton se scufundă .

Cu toate că a pierdut cuirasatul Musashi, nava soră a cuirsatului Yamato(cel mai mare cuirasat din istorie),viceamiralul Kurita avansează către strâmtoarea San Bernardino. Pentru  a  apăra strâmtoarea , amiralul Helsey decide să creeze  Grupul de luptă 34 compus din 4 cuirasate, 5 crucişătoare şi 14 distrugătoare. Mesajul ambiguu transmis telegrafic de Helsey  nu a lămurit în totalitate planul legat de acest contingent de luptă, aspect care va conta mai târziu în desfăşurarea bătăliei.

Forţa Nordului comandată de viceamiralul Ozawa va reuşi în cele din urmă să momească Flota a 3 a Americană comandată de amiralul Helsey, care se deplasează rapid spre nord în urmărirea flotei japoneze. Amiralul american ,crezând că Forţa Centrală a lui Kurita a fost anihilată de aviaţia navală a flotei a 3 a , şi-a îndreptat toată atenţia către distrugerea portavioanelor japoneze rămase în Forţa Nordului. Ca urmare, Strâmtoarea San Bernardino a rămas nepăzită. Flota japoneze era poziţionată la mai puţin de 40 de mile marine de strâmtoarea San Bernardino.

Următoarea confruntare din Golful Leyte a fost  Bătălia din strâmtoarea Surigao ,ultima bătălie de cuirasate din istorie.

În noaptea de 24 otombrie 1944, Forţa Sudului comandată de viceamiralul Nishimura intră în strâmtoarea Surigao, care face legătura între Marea Mindanao şi Golful Leyte. Strâmtoarea Surigao era deja cunoscută în paginile de istorie ,ca fiind locul unde a fost ucis exploratorul portughez  Fernando Maghellan.

O dată ajunse în această strâmtoare îngustă, navele japoneze au căzut în capcana pregătită de forţa de susţinere aparţinând Flotei a 7a Americane organizată de contraamiralul Jesse Oldendorf.  Contraamiralul american avea la dispoziţie o flotă impresionantă alcătuită din 6 cuirasate(USS West Virginia, USS Maryland, Mississippi, USS Tennessee,USS California şi USS Pennsylvania) , 8 crucişătoare, 28 de distrugătoare şi 39 de vedete torpiloare. Navele americane reuşesc să scufunde cuirasatele japoneze Yamashiro şi Fuso , precum şi crucişătorul Mogami.

Decizia amiralului Halsey de a urmări Forţa Nordului condusă de viceamiralul Ozawa şi de a lăsa neprotejată strâmtoarea San Bernardino, i-a permis Forţei Centrale comandate de viceamiralul Kurita să avanseze cu uşurinţă pe lângă insula Samar. Bătălia de pe insula Samar a fost punctul culminant al Bătăliei din Golful Leyte. În apropierea insulei Samar, Flota a 7 a Americană a păstrat doar 16 portavioane de escortă cu performanţe foarte slabe, protejate de nişte  distrugătoare uşoare. Forţa Centrală a lui Kurita beneficia de 4 cuirasate , printre care se afla şi cuirasatul Yamato .Acestea erau însoţite de 8 crucişătoare şi 11 distrugătoare. Distrugătorul USS Johnson a fost scufundat de un grup de distrugătoare japoneze. Avantajul americanilor erau cele 450 de avioane aflate pe 16 portavioane. Flota japoneză a lui Kurita  nu beneficia de spijin aerian, dar cu toatea acestea cuirasatul Yamato a reuşit să distrugă portavionul de escortă USS Gambier Bay. Viceamiralul Kurita nu cunoştea însă faptul că Ozawa a reuşit să momească  portavioanele amiralului Halsey.

După ce a distrus portavioanele din flota viceamiralului Ozawa, în bătălia de la capul Engano, amiralul Hasley află de situaţia critică din Leyte şi decide să se îndrepte cu toată viteza spre sud. Bătălia se încheie cu retragerea viceamiralului Kurita , care realizează că nu poate lupta  fără nici un sprijin aerian.

 În bătăliile din Golful Leyte , flota japoneză a pierdut 4 cuirasate, 3 crucişătoare şi 12 distrugătoare. Au căzut în luptă aproape 12000 de marinari japonezi . US Navy a pierdut un portavion uşor ,2 portavioane de escortă şi 3 distrugătoare. Au fost ucişi în jur de 1500 de marinari americani.

Pierderi s-au înregistrat şi în rândul flotei australiene, care a pierdut portavionul greu HMAS Australia în urma unui atac kamikaze.

Bătălia din golful Leyte a marcat sfârşitul operaţiunilor navale de anvergură  pentru marina imperială japoneză . Victoria americană din golful Leyte a deschis calea către eliberarea Filipinelor şi a celorlalte teritorii ocupate de japonezi în Asia de sud-est. Imperiul Japonez a pierdut o dată cu această bătălie şi importantele resurse  din teritoriile ocupate în Asia de Sud-est . Chiar dacă a câştigat în final bătălia, amiralul Hasley a fost aspru criticat pentru imprudenţa sa  care a provocat pierderi suplimentare flotei americane.

Bibliografie

H. P. Willmott, The Battle of Leyte Gulf: The Last Fleet Action, Ed. Indiana University Press, Bloomington, 2005.

Milan N. Vego, The Battle for Leyte, 1944: Allied and Japanese Plans, Preparations, and Execution, Ed. Naval Institute Press,2006.

C. Vann Woodward, The Battle for Leyte Gulf: The Incredible Story of World War II's Largest Naval Battle,Ed. Skyhorse Publishing, Inc., New York,2013.

http://www.history.com/topics/world-war-ii/battle-of-leyte-gulf

O caricatura legata de ajutorul acordat Ucrainei de guvernele occidentale

O caricatura legata de ajutorul acordat Ucrainei de guvernele occidentale

Staţia Spaţială Internatională - un model de cooperare între Rusia şi SUA

Staţia Spaţială Internatională - un model de cooperare între Rusia şi SUA

 IMAGINE:http://astrophilatelist.com

Staţia Spaţială Internaţională(SSI) este o dovadă a ceea ce se poate realiza atunci când două state puternice, aşa cum sunt SUA şi Rusia , lucrează împreună în sluja ştiinţei. Lansată din 1998, ca urmaşă a staţiei orbitale sovietice Mir, SSI a desfăşurat la bordul său mai multe experimente ştiinţifice din biologie,fizică , astronomie,meteorologie şi alte domenii de cercetare.

SSI este cea care pregăteşte viitoarele explorările ale spaţiului cosmic. Lăsând de o parte tensiunile politice, SUA şi Rusia au reuşit să creeze un model de cooperare care să aibă la bază interesele comune din domeniul ştiinţific.

După retragerea navetelor americane ce a avut loc pe 8 iulie 2011, o dată cu misiunea navetei Atlantis, rachetele ruseşti Soyuz au ajutat la transportarea astronauţilor americane la bordul SSI. O dată cu ieşirea din serviciu activ al navetelor spaţiale , SUA s-a anagajat în construirea de noi vehicule spaţiale de transport care să minimalizeze în acelaşi timp şi consturile.

Tensiunile politice atuale dintre SUA şi Rusia pe tema crizei din Ucraina  tinde să se extindă şi în sfera cooperare ruso-americane din domeniul explorării spaţiale , având în vedere că NASA a suspendat unele proiecte pe care le avea împreună cu agenţia rusă Roskosmos.

Ar fi o mare dezamăgire dacă politicul va ajunge din nou să oprească omenirea din misiunea sa de explorare a spaţiului cosmic.

Prezentare de carte-Monica Duffy Toft ,The Geography of Ethnic Violence: Identity, Interests, and the Indivisibility of Territory

Monica Duffy Toft ,The Geography of Ethnic Violence: Identity, Interests, and the Indivisibility of Territory ,Ed.Princeton University Press, Princeton , 2010 .

Cartea autoarei Monica Duffy Toft este prima dintre numeroasele cărţi  pe tema violenţei etnice care se concentrează pe rolul vital al teritoriului , un criteriu foarte important în analiza conflictelor interetnice.

Autoarea introduce şi încearcă să demonstreze o nouă teorie a violenţei etnice , una care oferă o explicaţie completă nu doar pentru violenţe etnice , războaie civile şi terorism , ci şi pentru războaiele dintre state. Înţelegerea cauzelor violenţelor etnice este esenţială pentru adoptarea unor noi iniţiative politice care  să soluţioneze sau cel puţin să diminueze violenţele etnice.

Cartea oferă o sinteză  a politicilor comparative cu  teoriile relaţiilor internaţionale cât şi îmbinări esenţiale între statistici şi metodologii pentru studii de caz istorice. Combinând cu iscusinţă analize statistice a unui număr mare de conflicte etnice cu concentrare mai ales pe compararea episoadelor istorice de violenţă etnică (inclusiv conflictele interetnice din URSS ),Monica Toft reuşeşte să stabilească un echilibru între aplicabilitate şi  o cunoaştere adâncă a fenomenelor.

Autoarea concluzionează afirmând faptul că singurul mod de  putea  anticipa dacă un conflict devine violent este să învăţăm interacţiunea dintre legitimitatea  şi putere.

Grupurile bine organizate  care apără un teritoriu pe care ei îl identifică drept patria lor, de cele mai multe ori luptă până la moarte, în timp ce grupurile etnice urbanizate  rareaori apelează la violenţă pentru a-şi apăra drepturile.

Cu un text concis şi cu o documentaţie riguroasă, această carte reprezintă o contribuţie majoră pentru dezbaterile în desfăşurare care se intind pe mai multe domenii  precum relaţiile internaţionale,politicile comparative,sociologie şi istorie.

Bancul zilei:URSS si invazia soarecilor

 

URSS-ul e invadat de şoareci. Încearcă ruşii capcane, chimicale, bagă armata... nimic, se-nmulţeau şoarecii-ntr-o veselie. Până-ntr-o zi când un savant rus, mai sărit de pe fix, face un şoricel mecanic, d-ăla tras cu cheiţă, şi-i dă drumul pe stradă. Cum îl văd, ceilalţi şoareci îl recunosc drept conducător şi ies, cohorte, pe străzi, urmându-l. Ăsta bâjbâie pe străzi, ajunge la mare, toţi şoarecii după el şi se-neacă. Sărbătoare naţională, fericire, artificii... Brejnev îl cheamă la el pe savant să-l felicite, să-l decoreze, apoi îl întreabă cum de-a reuşit. Savantul îi spune şmecheria cu şoricelul mecanic, cum milioanelede şoareci l-au urmat şi s-au înecat toţi în mare, la care Brejnev se-apleacă spre el şi-l întreabă la ureche, confidenţial: "Auzi? Da' nu poţi să construieşti şi-un chinez mecanic?"

Numarul cartilor tiparite pana acum in lume

Ei, da! Poate vă interesează cîte cărți există în cuprinsul lumii sublunare. Eu nu am știut pînă de curînd.

Echipa Google a calculat acest număr. Dar pentru a calcula totalul cărților, avea nevoie de o definiție a obiectului ca atare. A meditat și a ajuns la o soluție (aproximativă). Definiția este, așadar, următoarea: ”o carte este un text oarecare, publicat sub forma unui tom” (a unui codex, așadar). Conclavul de savanți nu a ținut seama, prin urmare, de albumele de artă fără comentarii, de liber mundi scriptus digito Deo, de cărțile cu poze, de cartea naturii etc. etc.

Voi mărturisi franc: rezultatul nu m-a impresionat cîtuși de puțin. Mă așteptam la o cifră mult mai mare. Deci: numărul cărților din cuprinsul lumii noastre este (de) 129 864 880. Se înțelege că e vorba de titluri diferite...

P. S. În imagine: Sfîntul Bernard de Clairvaux citind în pădure, cocoțat pe o frunză de arțar (miniatură dintr-un manuscris medieval).

sursa:blogosfera

Debarcarea din Normandia şi rolul său în cel de-al Doilea Război Mondial

Debarcarea din Normandia şi rolul său în cel de-al Doilea Război Mondial

Pe 6 iunie 1944, Operaţiunea Overlord(debarcarea din Normandia) planificată de Aliaţi are ca implicaţie strategică deschiderea unui “al doilea front”împotriva Wehrmachtului, o mişcare îndelung aşteptată de URSS. Cu toate că Aliaţii luptaseră deja de 9 luni în cadrul invaziei Italiei, care a avut ca preludiu debarcarea din Sicilia(iulie 1943), debarcarea din Normandia avea o importanţă strategică mai mare. Deschiderea celui de al doilea front în Franţa  a grăbit înfrangerea Germaniei Naziste în cel de-al Doilea Război Mondial.

Planificarea debarcării din Normandia

În ciuda unei prezenţe militare masive, armatele pe care le-au organizat Aliaţii pentru debarcarea în Normandia erau departe de a fi invincibile. Efectivele militare nu erau atât de numeroase pe cât se aşteptau guvernele SUA , Marii Britanii şi Canadei. SUA nu au organizat cu prea mare minuţiozitate procesul de recutare,în timp ce Marea Britanie se confrunta cu constrângerii demografice.Restul trupelor  venite în Europa din Canada au fost înrolate pe baza unei recrutări voluntare. Lipsa de motivaţie a soldaţilor era şi ea o mare problemă în ajunul planificatei invazii în Franţa. Soldaţii americani vreau să termine cât mai repede războiul pentru a se întoarce acasă, iar cei britanici ,chiar dacă manifestau dorinţa să cucerească Cel de-al Treilea Reich, erau îngrijoraţi de viitorul pe care îl va avea Marea Britanie după război.  Pe de altă parte lipsa de experienţă pe câmpul de luptă a soldaţilor canadieni îngreuna şi mai mult misiunea americanilor şi britanicilor.

După luni în care nu s-a ajuns la nici un consens legat de elaborarea unei strategii, Aliaţii au luat hotărârea să organizeze operaţiunea Overlord abia în toamna anului 1943. Faptul că debarcarea din Normandia  a fost executată în iunie 1944, denotă disensiunile permanente dintre Aliaţi în ceea ce priveşte alegerea celui mai bun plan de acţiune.  

La Conferinţa de la Casablanca din ianuarie 1943, Aliaţii decid să-l numească pe generalul britanic Frederick Morgan , în funcţia de Şef de Stat Major pe lângă Comandantul Suprem al Forţelor Aliate. Datoria generalului  Morgan era să-l asiste pe generalul de armată , Dwigh Eisenhower,Comandantul Suprem al Forţelor Aliate, în planificarea operaţiunilor militare împotriva forţelor germane din nord-vestul Franţei.

Generalul Frederick Morgan este responsabil de planificarea a 3 operaţiuni: Operaţiunea Cockade(o serie de manevre de diversiune care să inducă o stare de alertă în rândul forţelor germane însărcinate cu apărarea coastei  Atlanticului pentru a facilita operaţiunile militare ale Aliaţilor în Italia), Operaţiunea Rankin( un plan care să fie aplicat în cazul unei eventuale prăbuşiri subite a forţelor germane) şi Operaţiunea Overlord(un asalt general asupra forţelor germane din nord-vestul Franţei). Morgan şi echipa sa au lucrat la planificarea operaţiunii Overlord din iunie până la mijlocul lui iulie 1943.

Planul operaţiunii Overlord prezentat de generalul Morgan pe 15 iulie 1943 în cadrul Comisiei Statului Major al Forţelor Aliate, fixa condiţiile în care se putea lansa un asalt asupra coastelor de nord-vest a Franţei, zonele fezabile pentru debarcare precum şi mijoacele de dezvoltare a prezenţei militare a Aliaţilor în Europa Occidentală. Pe 28 iulie 1944 , generalul Ray Barker, adjunctul lu Morgan, a călătorit la Washington pentru a prezenta planul operaţiunii Overlord Statului Major al Armatei SUA şi pentru a se consulta cu Departamentul de Război referitor la aspectele logistice ale operaţiunii. Generalul Frederick Morgan a fost de asemenea autorizat să emită ordine în numele Comandantului Suprem al Forţelor Aliate.

În decembrie 1943, atunci când generalul Montgomery a fost numit Comandant Suprem al Forţelor de Uscat pentru debarcarea în Franţa, el a declarat că planurile originale ale lui Morgan erau inaplicabile deoarece erau limitate de numărul ambarcaţiunilor de desant. Montgomery a insistat că  pentru debarcarea pe un front larg era necesară creşterea efectivelor de forţe. În final , Montgomery a obţinut numărul necesar de ambarcaţiuni de desant, întârziind cu o lună lansarea operaţiunii.

Cu toate acestea , toate caracteristicile cheie ale planului lui Morgan au fost păstrate: alegerea Normadiei ca loc pentru debarcare, folosirea porturilor Mullbery (porturi prefabricate concepute de britanici pentru descărcarea rapidă a vaselor de transport pe plajele din Normandia), desfăşurarea forţelor americane pe flancul drept şi a celor britanice pe flancul stâng, folosirea trupelor de paraşutişti pentru a acoperi flancurile şi diferitele manevre de diversiune din sudul Franţei. Operaţiunea Bodyguard a inclus de asemenea strategii care să-i inducă în eroare pe germani în ceea ce priveşte locul şi data invaziei Aliaţilor.

Asigurarea apărării coastei Atlanticului de către Wehrmacht

O invazie a Aliaţilor în nord-vestul Franţei a fost anticipată de mult timp de către Înaltul Comandament German. Pe toată perioada războiului, Wehrmachtul a staţionat 50 de divizii în Franţa şi Ţările de Jos. În  cazul în care se putea elimina ameninţarea unei invazii a Aliaţilor,  toate aceste forţe germane staţionate pe coastele Atlanticului puteau fi desfăşurate în sprijinul operaţiunilor militare de pe Frontul de Est.

Sistemul de forticaţii german de pe coastele Atlanticului cunoscut sub numele de „Zidul Atlanticului”a început să fie dezvoltat începând cu primavara lui 1942. Directiva Fuhrerului nr 40 din 23 martie 1942 a ordonat oficial crearea Zidului Atlanticului.  Aceasta a implicat amplasarea de câmpuri minate, buncăre din beton,garduri de sârmă ghimpată şi cuiburi de artilerie fortificate. La comanda celor peste 4800 km de fortificaţii de pe coastele Atlanticului, se afla feld mareşalul Karl Gerd von Rundstedt.

În 1943 , Hitler ia decizia de al  numi  pe feld mareşalul Erwin Rommel la comanda Grupului de Armate B responsabil şi de apărarea coastelor Normandiei. În urma inspectării sistemelor de apărare de pe plaje, Rommel a ajuns la concluzia că sunt complet ineficiente în faţa unei potenţiale invazii. Feld mareşalul german a ordonat imediat după inspecţie realizarea unor îmbunătăţiri la sistemul de apărare. Plajele şi apele Canalului Mânecii din apropierea coastei franceze au fost minate, fortificaţiile au fost îmbunătăţite ,iar pe plaje şi în apă au fost puse diferite obstacole care să facă dificilă o eventuală debarcare.

Pentru a putea respinge pericolul invaziei, Rommel a înţeles că forţelor invadatoare nu trebuie să li se permită realizarea unui cap de pod. Conform strategiei sale era foarte important ca orice tentativă de invazie să fie rapid respinsă de unităţile sale de blindate. În ciuda faptului că era responsabil de organizarea sistemului defensiv de pe coastele Atlanticului, feld mareşalul Rommel era din punct de vedere ierarhic sub feld mareşalul Rundstedt, care deţinea funcţia de comandant suprem a Franţei ocupate. În consecinţă, Rommel avea nevoie să solicite permisiunea lui Rundstedt pentru a deplasa unităţile grupului de armate B. Timpul de răspuns în cazul unei invazii era şi mai lung dacă luăm în considerare că Rundstedt trimitea mai departe solicitarea către Hitler. În plus, Rundstedt era adeptul păstrării în rezervă a unităţilor de blindate în Nordul Franţei şi întrebuinţarea lor doar în cazuri de strictă necesitate după determinarea exactă a direcţiei invaziei. Această întrebuinţare incorectă a blindatelor germane va  determina prăbuşirea întregului sistem de apărare organizat pe ţărmurile franceze ale Atlanticului.

În iunie 1944,Wehrmachtul avea în Franţa 46 de divizii de infanterie şi 9 divizii de blindate(cele mai importante erau Divizia I Panzer ,Divizia a 2 a Panzer, Divizia a 12 a SS Panzer, Divizia Panzer Lehr).Câteva divizii de infanterie erau compuse din tineri prost pregătiţi şi soldaţi mai în vârstă.  O mare parte din divizii erau însă compuse din soldaţi experimentaţi. Marea problemă erau stocurile insuficiente de muniţie şi carburant. Cel mai bine întărit punct de pe toată distanţa Zidului Atlanticului era Pas de Calais , cea mai scurtă distanţă dintre Marea Britanie şi Franţa. Dilema germană era locul unde va avea loc până la urmă această invazie. Hitler a suspectat în mai 1944 şi Normandia ca loc potenţial al unei debarcări şi la instruit pe Rommel să întreprindă acţiuni a sistemelor de apărare de acolo. O altă ameninţare potenţială percepută de Înaltul Comandament German era şi coasta sudică a Franţei. Totuşi Hitler era mult mai sigur că o potenţială invazie va fi organizată mai aproape de coastele britanice pentru a putea asigura sprijinul aerian necesar.

Cheia succesului Aliaţilor  din Ziua-Z

Operaţiunile navale în vederea debarcării în  Normandia au fost conduse de amiralul britanic Betram Ramsay. Tot el a fost responsabil şi de planificarea operaţiunilor navale din cadrul învaziei din Africa de Nord(Operaţiunea Torch). Flota expediţionară a Aliaţilor a cuprins 1213 nave de război , 4126 de ambarcaţiuni de desant ,736 nave auxiliare şi 864 de nave comerciale. Efectivul trupelor navale era de 195700 de soldaţi.Flota de invazie era împărţită în două grupe navale: Grupul naval de luptă din Vest  avea ca responsabilitate sprijinirea sectorului american , iar Grupul naval de luptă din Est, sprijinirea sectorului britanic şi canadian . Flota Aliaţilor avea în componenţă 5 cuirasate ,20 de crucişătoare,65 de distrugătoare şi două monitoare. Kriegsmarine avea la dispoziţie 3 vedete torpiloare, 29 de ambarcaţiuni rapide de atac, 36 Räumboote(nave de război de mici dimensiuni utilizate în diferite scopuri) şi 36 de dragoare. Submarinele germane erau şi ele puse în stare de alertă.

Eisenhower, comandantul suprem al Forţelor Aliate de Europa, a programat organizarea debarcării în Normandia pentru data de 5 iunie 1944, dar datorită condiţiilor meteo  nefavorabile este nevoit să o reprogrameze pentru ziua următoare.

Bombardamentele aeriene asupra Normandiei au început în jurul miezului nopţii . Au participat la bombardamente de pe coastă şi din interiorul Normandiei aproape 2200  de bombardiere americane şi britanice.  Bombardamentele  aeriene deasupra plajei Omaha au fost în mare parte inefiecente datorită cerului acoperit, facând ca principalele sisteme de apărare germane să nu fie afectate.

După ce dragoarele au curăţat apele Canalului Mânecii de mine, bombardamentul naval a fost lansat la ora 5:45 a zilei de 6 iunie 1945.

Până în zorii zilei de 6 iunie 1944, mii de paraşutişti se aflau deja în spatele liniilor inamice, având sub control poduri şi drumuri de acces. Aceste trupe vor juca un rol cheie în reuşita invaziei din Normandia. Pe lângă asigurarea  obiectivelor cheie , paraşutiştii au ajutat şi la neutralizarea bateriilor de coastă, facilitând astfel ieşirea trupelor de invazie de pe plaje pentru a consolida “capetele de pod”.  Diviziile  82  şi  101 de paraşutişti a SUA au acţionat la vest de plaja cu numele de cod Utah. Divizia a 6 a de paraşutişti britanici a primit ca sarcină asigurarea podurilor de peste canalalul Caen şi râul Orne, distrugerea celor 5 poduri de peste râul Dives şi neutralizarea bateriei de coastă Merville. Paraşutiştii din rezistenţa franceză au fost paraşutaţi de brigada British Special Air Service pentru a asigura obiective cheie din Bretania , începând cu 5 iunie 1944. Asaltul amfibiu a început la ora 6:30 a acelei zile.

Britanicii şi canadiene au întâmpinat o rezistenţă mai slabă pe plajele cu numele de cod Gold, Juno şi Sword , în timp ce americanii au avut de înfruntat o rezistenţă germană crâncenă pe plaja Omaha , spre deosebire de plaja Utah pe care au cucerit-o mult mai uşor.

Armata americană a pierdut aproape 2000 de soldaţi în luptele de pe plaja Omaha, cea mai mare pierdere din întreaga debarcare din Normadia . Bombardamentele aeriene executate la plaja Omaha nu au  reuşit să elimine punctele fortificate şi obstacolele prezente aici, îngreunând foarte mult misiunea trupelor de invazie. O altă cauză a pierderilor mari înregistrate pe plaja Omaha au fost şi rapoartele de spionaj eronate care semnalau faptul că aria este apărată doar de un regiment. În realitatea, soldaţii americani au avut de înfruntat rezistenţa bine organizată a diviziei de infanterie 352.

Până la sfârşitul zilei de 6 iunie 1944, Aliaţii vor reuşi să debarce în Normadia aproximativ 150000 de soldaţi. Conform estimărilor, 4414  militari şi-au piedut viaţa şi alţi 8000 au fost răniţi. Armata germană a suferit de pe urma haosului din structurile de comandă.În ziua debarcării trupelor de invazie pe ţărmul Normandiei, mareşalul Rommel era în permisie.

În primă fază, crezând că invazia este doar o diversiune pentru a facilita un atac de la nord de râul Sena, Hitler a refuzat să mobilizeze diviziile de blindate aflate în apropiere pentru organizarea unui contraatac împotriva  forţelor invadatoare.

Până la sfârşitul lunii iunie 1944, Aliaţii vor reuşi să ocupe portul Cherbourg, reuşind să debarce aproximativ 850000 de soldaţi şi 150000 de vehicule în Normandia.

Implicaţiile geostrategice ale debarcării din Normandia

Spre sfârşitul lunii august 1944, Aliaţii au ajuns la râul Sena şi au reuşit să elibereze Parisul, fortând retragerea trupelor germane din nord-vestul Franţei. Invazia din Normandia a reprezentat o lovitură psihologică majoră pentru Hitler, împiedicându-l să mai trimită trupe pentru a stopa contraatacul sovietic,

 Bibliografie

Anthony Kemp, D-Day and the invasion of Normandy, Ed. Abrams Books, New York,1994.

Mary Barbier, D-day Deception: Operation Fortitude and the Normandy Invasion, Ed. Greenwood Publishing Group, Santa Barbara, 2007.

Dominique François, Normandy: From D-Day to the Breakout: June 6-July 31, 1944 , Ed. Zenith Press, New York,2013.

Olivier Wieviorka, Normandy: The Landings to the Liberation of Paris,Ed. Harvard University Press. Cambridge,2008.

IMAGINI RARE din Delta Dunării, într-un reportaj britanic din 1962

IMAGINI RARE din Delta Dunării, într-un reportaj britanic din 1962: Delta, "un paradis pentru orice pescar", iar caviarul românesc, produs de lux exportat în toată lumea - FOTO, VIDEO

Un film de arhivă publicat de British Pathe pe site-ul YouTube arată un reportaj realizat de jurnalişti britanici în Delta Dunării în anul 1962, în cadrul căruia rezervaţia românească este lăudată pentru frumuseţile faunei şi florei, dar şi pentru caviarul produs din sturionii pescuiţi, exportat mai apoi în lumea întreagă.

"Aceasta este o altă parte a frumuseţii naturii. Aici omul pare să fie un intrus. Ne aflăm pe legendarul fluviu Dunărea, sau mai degrabă marea Deltă din România, unde râul de 1725 mile (n.r. 2776 kilometri) întâlneşte Marea Neagră", începe reportajul britanic. "Acest imperiu fluid, cu vegetaţia sa luxuriantă care aminteşte mai degrabă de regiunile ecuatoriale, este unul dintre cele mai impresionante sanctuare de păsări, vizitat de mai mult de 300 de specii, de la pelicani la flamingo. Peştii, pe de altă parte, nu se bucură de aceeaşi protecţie. De fapt, cele trei braţe ale Dunării găzduiesc suficient peşte cât să păstreze angajaţi 5000 de pescari."

"Dunărea însăşi este ideea de paradis a fiecărui pescar. Sunt atât de multe ştiuci, bibani, crapi şi alte specii, încât pescari se adună aici şi pescuiesc alături de profesionişti. Dar numai în Deltă se găsesc peştii cu adevărat mari, pentru care sunt necesare aceste cârlige", explică jurnalistul pe fundalul unorimagini ce arată un pescar român în timp ce pregăteşte un anumit tip de cârlige.

Sturionii sunt pescuiţi în principal pentru caviar, sau icre, deşi carnea lor este de asemenea plăcută. Doar în Marea Neagră există 4 tipuri de sturioni, de la cei imenşi, de 7 metri lungime şi 900 kilograme greutate, la cei de dimensiuni mai reduse, lungi de 2 metri şi cu o greutate între 13 şi 18 kilograme.

Cu cât mai mic este sturionul, cu atât creşte valoarea caviarului şi a cărnii, ceea ce nu este surprinzător dacă iei în considerare faptul că experţii susţin că cei mai mari sturioni ajung să trăiască  până la 200 sau 300 de ani.Cunoscut în Europa de Est încă din secolul al 16-lea, caviarul este încă un lux în ziua de astăzi, caviarul românesc fiind cel mai scump pentru că este vândut doar în stare proaspătă."

"Din aeroportul din Bucureşti, caviarul proaspăt, împreună cu alte delicatese din Deltă, precum picioarele de broască, este dus în toate părţile lumii pentru a adăuga strălucire şi glamour vieţii noastre de zi cu zi. Şi oferind, fie că apreciezi sau nu aceste produse, acel sentiment de milionar", se încheie reportajul din Delta Dunării.

sursa:mediafax.ro

Cei trei filosofi care nu au iubit cartile

Cunosc trei filosofi care nu au iubit deloc cărțile. Le-au acceptat ca pe un rău necesar, nu mai mult. Dar nu le-au iubit.

Cel dintîi a fost Lucius Annaeus Seneca. Data nașterii filosofului stoic nu se cunoaște. Împăratul Nero l-a constrîns să se sinucidă în anul 65. Într-o scrisoare către Lucilius, Seneca își sfătuiește prietenul să renunțe la obiceiul lecturii. Pentru gînditorul roman, lectura este o formă de agitație inutilă. Îndeosebi răsfoirea fără vreun scop anume a unui teanc de cărți i se pare o curată pierdere de vreme (ceea ce uneori chiar este).

Lucius Annaeus Seneca scrie: fiindcă nu putem citi toate cărțile pe care le cumpărăm (și le avem în bibliotecă), să avem doar cărțile pe care le putem citi.

Al doilea filosof care nu a iubit cărțile a fost împăratul Marcus Aurelius (121 - 180). Într-una din notele sale, Marcus Aurelius spune: ”Înlătură setea de cărți, ca să nu mori cîrtind”. În opinia lui, cărțile reprezintă doar un prilej de a cîrti (împotriva autorilor și a gîndurilor exprimate de ei). Este preferabil, ca atare, să nu citești (prea mult).

Al treilea filosof care nu a iubit cărțile este Immanuel Kant (1724 - 1804). Mulțimea cărților, crede Kant, reprezintă o otravă periculoasă și virulentă. Trebuie să ne ferim de a ne lăsa în voia cărților. Lectura se cuvine a fi una reflectată, înceată, lentă.

Menționez că filosofii numiți de mine deasupra nu au fost niște ageamii în ce privește cultura. Seneca a scris o enciclopedie. Marcus Aurelius îi citise pe tragicii greci. Toți trei au folosit cărțile, dar nu au făcut din carte un idol. Toți trei au scris, la rîndul lor, cărți prețuite și azi. În schimb, toți trei ne avertizează că lectura de pură plăcere este prea puțin folositoare. Nu este recomandabil să citim multe cărți. Recomandabil este să citim pe cît e cu putință (doar) cărți fundamentale.

Din pacate (sau din fericire), citim și noi ce apucăm...

P. S. În imagine: Jan van Eyck: Sfîntul Ieronim citind (1442).

o fotografie pentru albumul de istorie

Fotografie-document: Familia Regală şi elita politică în anul 1934

Primul rând de la stânga la dreapta:

1. Gheorghe Mironescu, Prim-ministru, politician
2. Nicolae Iorga, Prim-ministru, Președintele Senatului, istoric
3. Constantin Prezan, Prim-ministru, mareșal
4. Alteța Sa Regală Elisabeta, Principesă a României
5. Majestatea Sa Carol al II-lea, Regele României
6. Alteța Sa Regală Nicolae, Principe al României
7. Alexandru Vaida-Voevod, Prim-ministru
8. Miron Cristea, Prim-ministru, primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
9. Octavian Goga, Prim-ministru al României, politician, poet

Al doilea rând de la stânga la dreapta:

1. Tancred Constantinescu, matematician, inginer, ministru, deputat, senator, director general la C.F.R.
2. Simion Mehedinți, academician, geopolitician român
3. Constantin Angelescu, Prim-ministru interimar, consilier Regal, ministru al educației
4. Gheorghe Mărdărescu, general, ministru de război
5. Henri Cihoski, general, om politic
6. Ion Nistor, istoric și militant unionist bucovinean
7. Alexandru Lapedatu, Președintele Academiei Române, Președintele Senatului, senator, ministru, istoric
8. Ion Inculeț, Președintele Sfatului Țării al Basarabiei, Vice-prim Ministru, Ministru de Interne, Ministru de Stat
9. Mircea Cancicov, deputat, Ministru de Finanțe, economist, avocat, academician, membru marcant al PNL
10. Constantin Meissner, pedagog, academician, om politic
11. ?
21. Dumitru Manu, preot
22. Victor Deleu, jurist, ofiţer, redactor, deputat, primar de Cluj, președintele organizației PNȚ Sălaj
23. Petru Cazacu, Prim-ministru interimar al Basarabiei după Unire, politician
24. Emil Hațieganu, jurist, academician, fondatorul revistei “Glasul libertății” din Cluj
25. Voicu Nițescu, om politic, scriitor român
26. Aurel Vlad, promotor al Unirii din 1918, doctor în drept
27. Iuliu Hossu, Cardinal
28. Vasile Suciu, Arhiepiscop, mitropolit
29. Victor Antonescu, politician
30. Daniel Ciugureanu, Prim-ministru al Basarabiei, Ministru de Stat, Deputat, Vice-Președinte al Camerei Deputaților, Senator, Vicepreședintele și Președintele ad-interim al Senatului
31. ?
32. Nicolae Macici, general.
Sursa:https://www.facebook.com/IstoriaColorata

O caricatura foarte sugestiva legata de criza din Ucraina

O caricatura foarte sugestiva legata de criza din Ucraina