Enigmele lui Tolstoi si Dostoievski

 

Enigmele lui Tolstoi si Dostoievski 

Eşecul titanului

 Apreciat de unii ca “cel mai mare romancier pe care l-a avut lumea” (Virginia Woolf), iar de alţii, ca un“simbol viu al căutării după sensul vieţii” (Enciclopedia Britanică, 1999), istoria lui Tolstoi este cronica frământată a omului în căutare după absolut.

            Născut într-o familie nobilă, Lev rămâne orfan de mic. Mătuşi binevoitoare se ocupă de creşterea lui. Curând, ca tânăr, se aruncă din plin în viaţa salonardă. La 23 de ani, Tolstoi intră în armată şi ia parte la Războiul Crimeii. Obosit de sânge şi căutând altceva, la 28 de ani, Tolstoi îşi dă demisia din armată, ca să pornească să colinde Europa… După doi ani, Lev se întoarce de la Paris fără nici o copeică: îşi prăpădise toţi banii la ruletă. Gândindu-se să înceapă serios viaţa, Tolstoi se căsătoreşte cu Sonia, cu care va avea 13 copii. Mânat de un talent prodigios, Tolstoi se dedică scrisului. Curând, cele două romane Război şi Pace şi Ana Karenina, îl fac deodată faimos. Viaţa merge înainte pînă cînd, la 56 de ani, Tolstoi trece printr-o depresie cumplită. Pentru ce-a trăit de fapt? Moartea se apropie, iar el este nepregătit ca un copil. Groaza de moarte mai ales îl aruncă în căutarea lui Dumnezeu.

            Aşa găseşte Tolstoi Evanghelia. Sufletul i se luminează şi se converteşte. Dar ceea ce îl fixează cel mai mult din Evanghelie este tocmai Predica de pe munte.

 

Predica de pe munte

În predica de pe munte Hristos a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre Împărăţia Sa şi despre propriul Său caracter. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscut condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsând pe seama lor să tragă concluziile privitoare la natura ei.

 

Cu un sistem de valori în suflet, Tolstoi îşi reneagă romanele şi, de aici înainte, este hotărît să scrie orientat numai spre morala biblică. Datorită faptului că Tolstoi a avut bunul obicei să-şi ţină un jurnal, în care-şi nota toate evenimentele şi lupta sa lăuntrică, până în cele mai mici detalii, suntem în temă cu itinerarul său spiritual. Idealurile morale din Evanghelie l-au atras ca o flacără, cu toate că nu reuşea să le aplice în viaţă. Jurnalul este însă martorul că Tolstoi s-a străduit să urmeze literal Predica de pe munte.

            Odată, după ce a citit porunca pe care Iisus a dat-o tânărului bogat…

 

Porunca pe care Issus a dat-o tânărului bogat

În Sfînta Evanghelie de astăzi scrie că un tînăr oarecare s-a apropiat de Mîntuitorul, a îngenuncheatînaintea Lui şi I-a zis: Învăţătorule bun, ce voi face ca să dobîndesc viaţa cea veşnică? (Luca 18, 18).

Mîntuitorul i-a arătat că pentru a intra în viaţa veşnică trebuie să păzească poruncile date de Dumnezeu lui Moise. Tînărul a zis că toate le-a păzit din tinereţile sale. Auzind Mîntuitorul aceste cuvinte, a spus: Încă una îţi lipseşte. Vinde toate cîte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri şi vino de-mi urmează Mie (Luca 18, 22).

Prin aceste cuvinte Mîntuitorul i-a arătat calea cea înaltă a desăvîrşirii care este mai presus de poruncile Legii Vechi. Cu alte cuvinte Mintuitorul i-a spus: "Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile cele date de Dumnezeu lui Moise. Iar dacă voieşti să fii desăvîrşit mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor şi vino de urmează Mie”. Iar el auzind acestea, s-a dus întristat că avea avere multă. (Luca 18, 23) Vedeţi cît de mare piedică în calea mîntuirii, şi mai ales a desăvîrşirii, este averea pentru acela care o iubeşte şi îşi lipeşte inima de ea? Vedeţi pentru care pricină Mîntuitorul a zis: Căci cu anevoie va intra bogatul în Impărăţia Cerului (Matei 19, 23) şi că mai lesne este să treacă funia corabiei prin urechile acului, decît bogatul să intre în Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 18, 25).

 

… Tolstoi a decis să-şi elibereze şerbii, să renunţe la drepturile de autor şi să-şi împartă imensele bogăţii. A început să poarte haine ţărăneşti şi ciubote făcute de el. A început să are câmpul… Soţia lui, Sonia, văzându-şi siguranţa financiară vaporizându-se, a protestat până când Tolstoi i-a făcut ceva concesii. Banii câştigaţi din publicarea romanului Înviere, scris la 71 de ani, au fost daţi pentru acoperirea cheltuielilor de emigrare a unui grup întreg anabaptist, persecutat de ţar.

Redăm mai jos un extras din cunoscutul său roman Învierea, scris în jurul anului 1899 (în traducerea Luciei Demetrius).

 

"Însuşi acel Iisus, al cărui nume îl pomenise preotul de atâtea ori cu glas şuierător şi-l lăudase cu tot felul de vorbe ciudate, acel Iisus a oprit tot ceea ce se făcea aici; a oprit nu numai vorbăria aceasta fără rost şi vrăjitoria pângăritoare de către preoţi-învăţători asupra pâinii şi vinului, dar a oprit în chipul cel mai hotărât ca oamenii să-i numească învăţători pe alţi oameni, a oprit rugăciunea în biserici, a poruncit ca fiecare om să se roage în singurătate, a oprit chiar bisericile, spunând că El a venit să le dărâme şi că trebuie să te închizi nu în biserici, ci în duh şi în adevăr... Nimănui din cei care erau de faţă nu-i trecuse prin minte că tot ce se petrecea aici era cel mai mare blestem şi cea mai mare batjocorire a lui Christos însuşi, în numele căruia se făceau toate acestea. Nu-i venea nimănui să creadă că crucea aurită cu medalioane smălţuite în colţuri, cu care ieşise preotul şi pe care o dădea credincioşilor s-o sărute, nu era altceva decât imaginea spânzurătorii pe care pătimise Iisus, tocmai pentru că oprise ceea ce se făcea acum aici în numele Lui. Nu-i venea nimănui în minte că, chiar aceşti preoţi care-şi închipuie că mănâncă trupul şi beau sângele Domnului, sub forma pâinii şi a vinului, îi mănâncă în adevăr trupul şi-i beau sângele, şi aceasta nu în bucăţele de pâine şi în vin, ci prin faptul că nu numai că-i înşeală pe cei umili, de a căror fiinţă s-a pătruns Christos, dar îi lipsesc chiar de cel mai mare bine şi-i aruncă în suferinţele cele mai crude, ascunzându-le oamenilor destăinuirea adevărului pe care l-a adus El".

 

 

Filozofia lui de non-violenţă – izvorâtă din Predica de pe munte – a inspirat puternic şi pe Gandhi, şi pe Martin Luther King, cititorii lui Tolstoi.

            Ca să fie desăvârşit, Tolstoi a renunţat la vânătoare, la fumat şi băutură, a devenit vegetarian. Avea“reguli pentru dezvoltarea voinţei emoţionale; reguli pentru dezvoltarea simţămintelor înalte şi reguli pentru reprimarea simţămintelor josnice…” Niciodată n-a renunţat la nici una dintre ele… Toată viaţa şi-a propagat crezul său care, de-atunci şi pînă-n viitor, continuă să câştige nenumăraţi entuziaşti. Oamenii îi admirau viaţa impecabilă de dinafară…

 

            Şi totuşi…

           

În ciuda eforturilor sale sincere, niciodată n-a putut atinge disciplina de sine necesară împlinirii desăvârşite a regulilor. Prea cinstit cu sine, el nu şi-a putut tăgădui conştiinţa care-l tortura. Străduinţele arzătoare ale lui Tolstoi spre perfecţiune nu i-au adus niciodată pace şi bucurie sufletească. Toate schemele sale de autoîmbunătăţire s-au dovedit nule. Până în ultimele zile, jurnalul său continuă să puncteze tema neîmplinirii. Antagonismul dintre real şi ideal l-a măcinat cumplit.

“Testul păzirii învăţăturii lui Hristos se concretizează în conştiinţa eşecurilor noastre de a atinge perfecţiunea”, scria Tolstoi cu amar. “Cât de mult ne-am apropiat de perfecţiune – nu poate fi evaluat. Tot ce putem vedea este mărimea devierilor noastre.”

Atât de dezamăgit era de neputinţa omenească, încât, spre sfîrşitul vieţii, şi-a ascuns puştile, ca să nu dea curs tentaţiei de a se sinucide. În cele din urmă, Tolstoi pur şi simplu a fugit de acasă. A fugit de faimă, de familie, de identitatea lui şi de bogăţie: însoţit doar de fiica lui credincioasă, Alexandra, a murit ca un vagabong într-o haltă de cale ferată, la 82 de ani.

Philip Yancey îl consideră pe Tolstoi drept “primul autor care a realizat cea mai dificilă dintre sarcini: să-L facă pe Dumnezeu tot atât de atrăgător şi de credibil pe cât e diavolul. Scrierile lui oferă o sursă vezuviană de putere morală. El e cel care mi-a îndreptat privirea în sus!”

Şi totuşi, convulsiile sale spirituale şi nefericirea lui mărturisesc că lui Tolstoi i-a lipsit ceva esenţial. Unul din biografii săi, A.N. Wilson, scrie: “Cu claritate de cristal, Tolstoi  a văzut nevrednica sa proprie în lumina idealului lui Dumnezeu. Dar Tolstoi n-a putut face pasul următor – acela de a se încrede în Harul lui Dumnezeu pentru a depăşi incapacitatea sa.” Tolstoi a descoperit cu claritate ţinta. Din păcate, îndoindu-se de divinitatea lui Iisus,* Tolstoi a rămas pe loc. Religia lui Tolstoi a fost un sistem disperat al legii lipsit de puterea harului.

* Dacă, după convertirea sa, Tolstoi a fost puternic ataşat de ortodoxia rusă, cu timplu s-a dezgustat de instituţionalismul lipsit de conţinut pe care l-a găsit. Îndepărtîndu-se de biserica oficială, a început să pună la îndoială tot ce venea prin ea, inclusiv intergitatea Bibliei. Făcând greşeala lui Marcion şi Bultmann, scriitorul a hotărît că Biblia trebuie luată doar ca o carte de morală divină. În cele din urmă, Tolstoi s-a îndoit de divinitatea lui Iisus, recunoscându-L doar ca model uman. În consecinţă, Tolstoi a fost excomunicat de biserică.

 

 

Învierea netrebnicului

 

Cu numai şapte ani mai în vîrsta ca Tolstoi, dar fără să se întîlnească vreodată, un alt mare scriitor rus e consumat de experienţa spirituală. Pe cînd Tolstoi se lupta ascetic pentru perfecţiune, acesta se prăbuşea periodic în alcoolism şi patima jocurilor de noroc. În schimb mesajul lui Dostoievski comunica harşi iertare, poate cu o forţă tolstoiană.

 

Fiul unui chirurg pios şi caritabil, Feodor Dostoievski rămîne şi el dublu orfan în adolescenţă. Dupăpromovarea academiei tehnice militare, ca proaspăt sublocotenent, Dostoievski îşi dă demisia ca să trăiască din producţii literare, spre care se simţea atras. Astfel la 25 de ani, dupa ce a publicat romanul său"Oameni sărmani", cel mai exigent critic rus în viaţă a exclamat: "Un nou Gogol este printre noi!". La 26 de ani, indignat de robia iobagilor, Dostoievski se alătură cercului Petraşevski, un grup de socialişti utopici şi revoluţionari anti-ţarişti. După numai doi ani, Dostoievski este arestat şi condamnat la moarte. În ajunul Crăciunului lui 1849, tânărul este dus înaintea plutonului de execuţie, cu alţi 29 de camarazi. Era îmbrăcat doar într-un halat mortuar, în timp ce afară era un ger cumplit. Treizeci de sicrie aliniate la zid îi aşteptau. Timp de jumătate de oră, condamnaţii, îngheţaţi fizic şi sufleteşte, au asistat la slujba de îngropăciune. Apoi primii trei au fost aliniaţi. "Puştile sus", s-a auzit comanda. Încărcătoarele au păcănit... şi, înainte de a se rosti "Foc!", un ofiţer gonind pe cal aparu cu un mesaj din partea ţarului: "Opriţi!" Arătînd multă îndurare aînalţimii sale, ordinul aducea vestea comutării pedepsei cu moartea la munca silnică... Experienţa aceasta de o intensitate inexprimabilă îl va marca pentru tot restul vieţii. Câţiva din condamnaţi înnebunesc. Alţii se sting curând după aceea. Dostoievski se alege doar cu o epilepsie de care va fi chinuit tot restul vieţii.

 

Pedeapsa înlocuitoare sună astfel: patru ani de muncă silnică, urmaţi de alţi şase ani de armată corecţională.

 

Când convoiul sosi în Siberia, două femei din piaţă îi strecoară în buzunar un Nou Testament. Printre paginile lui, Dostoievski găseşte 25 de ruble. Providenţa lui Dumnezeu mă emoţionează. Pentru Dostoievski, bezna dezolării este înlaturată acum de izbucnirea de lumină pe care o găseşte în Isus Hristos pe care nu-L cunoscuse. Citeşte şi reciteşte Noul Testament, memorând o bună bucată din el. Acolo în Siberia, Dostoievski se regăseşte în rolul fiului risipitor: într-o ţară depărtată, printre cele mai de jos făpturi, dar amintindu-şi de bunătatea Tatălui pe care L-a părăsit... Acolo trăieşte Dostoievski experienţa convertirii: se dezice de aroganţa intelectualităţii ruse; renunţă la ideile sale politice şi se dedică din străfundul inimii doar lui Cristos.

 

La capătul celor zece ani lungi siberieni, Dostoievski se reîntoarce în viaţa petersburgheză cu o credinţă de nezguduit: "Dacă cineva mi-ar dovedi că Cristos Se află în afara adevarului, atunci aş prefera să rămân cu Cristos decât cu adevărul."

 

Curând după aceea, în anii 40 ai vieţii, Dostoievski porneşte să colinde, ca şi Tolstoi, Europa. Aici, atras de ruletă, cunoaşte căderi zdrobitoare şi ceasuri de amară căinţă. Întors în Rusia, Dostoievski se apucă să scrie romanele sale introspective. Din nefericire, viaţa lui cunoaste recăderi în alcoolism şi blestemate jocuri de noroc. De cîte ori scria un roman de succes, simţea că stabilirea financiară câştigată făcea actul de creaţie inutil. Îşi lua toate economiile, se ducea la casino şi nu pleca de acolo până nu pierdea şi ultimul bănuţ. O dată redevenit sărac, putea din nou să se aşeze la masa de scris. Într-o lipsă financiară cronică şi dependent de creditori nemiloşi, Dostoievski se afla întodeauna în urmă cu scrisul. În această goană primeşte ajutorul nepreţuit al tinerei stenografe Ana, care, din compătimire pentru omul cu douăzeci şi cinci de ani mai în vârstă, se dedică scrierii zi şi noapte cu succes. La scurt timp se căsătoresc. Ca o mîngîiere, Ana aduce, pentru ultimii săi 15 ani, ordine financiara şi adăpostul unui cămin creştin.

Toate scrierile sale ulterioare gravitează în jurul întoarcerii şi reîntoarcerii la Dumnezeu. Toate culminează cu dragostea lui Dumnezeu pentru păcătosul nenorocit, o dragoste care se jertfeşte. Cerulîncărcat al romanelor lui izbucneşte de bucuria mântuirii. Cu timpul, faima lui se extinde pretutindeni, stârnind gelozii şi aprecieri. Retras şi bolnav, la şaizeici de ani, chiar de ziua aniversării căsătoriei cu Ana, Dostoievski moare.

Aimee, fiica lui, povesteşte: "Ne-a chemat lângă pat, ne-a luat mînuţele (avea patru copii) şi ne-a spus: Copii, niciodată să nu uitaţi ce vă spun acum. Aveţi credinţă în Dumnezeu şi nu vă îndoiţi niciodatăde iertarea Lui. Vă iubesc mult, dar iubirea mea este nimic în comparaţie cu iubirea Lui. Chiar dacă vreodată veţi ajunge disperaţi şi veţi face lucruri urâte ca şi mine, să nu vă pierdeţi niciodată încredereaîn Dumnezeu. Umiliţi-vă înaintea Lui ca înaintea unui tată. Imploraţi-I iertarea, şi El se va bucura de pocăinţa voastră tot aşa cum s-a bucurat tatăl de întoarcerea fiului risipitor... "

 

 

Aceşti doi martori străjuiesc drumul căutărilor noastre, cu mâini întinse, ca să nu arate direcţia. Nici unul nu e călăuzită completă, fiecare indicând doar câte o jumătate din împletitura legii cu harul. Luaţi în parte, fiecare trage spre câte o extremă: fie spre Legalismul sever, fie spre un Har neputincios, care mângîie, dar care nu trasnformă pe păcătos.

Cheia enigmei  

 În anii ’70, ani de comunism agresiv, scriitorul Malcom Muggeridge era surprins să audă că membrii elitei intelectualităţii din URSS experimentează o trezire spirituală. Analoti Kuzneţov – pe atunci în exil în Anglia – le-a explicat că abia puteai găsi un scriitor, artist sau muzician care să nu fi fost familiarizat cu marile teme ale creştinismului. Muggeridge se mira cum este posibil aşa ceva, când Biblia fusese cu totul retrasă şi era de negăsit. Kuzneţov i-a explicat: “O dată cu Biblia, comuniştii au uitat să suprime şi cărţile lui Tolstoi şi Dostoievski, cele mai eficiente expuneri ale credinţei crestine.

Gugong – oraşul interzis

Gugong – oraşul interzis 

Oraşul Interzis a fost denumirea Palatului Imperial Chinezesc  in perioada cuprinsa intre dinastia Ming (incepe in 1368) şi sfârşitul dinastiei Qing (se termina in 1912). Acest palat este situat în mijlocul orasului Beijing şi găzduieşte acum un muzeu denumit Muzeul Palatului. Timp de aproape 500 de ani monumentalul edificiu a servit drept palatul împăraţilor Chinei şi familiile lor precum şi centru de ceremonial şi politic ale guvernului chinez.

 Denumirea comună tradusa din limba engleză “Oraşul Interzis” este o traducere a numelui Zijin Cheng (literal “Oraşul Interzis Purpuriu)”. Un alt nume similar, originar din engleză este “Palatul Interzis .” Numele “Zijin Cheng” are semnificaţii pe mai multe niveluri. Zi sau “Purple” se referă la Steaua Nordului, care în China antică a fost numit  Ziwe şi în astrologia chineză tradiţională a fost reşedinţă a împăratului Celest, paralelul ceresc al imparatului domnitor al Chinei.

 Oraşul Interzis  a fost construit între 1406 – 1420, complexul este format din 980 de clădiri acoperind  720.000metri patrati. Complexul palatului exemplifică arhitectura tradiţională chineză, influenţand evoluţiile culturale şi arhitecturale în toata Asia de Est şi în alte parti ale lumii.

 Din 1925, Oraşul Interzis a fost transformat in muzeu (Muzeul Palatului), al cărui vastă colecţie de opere de artă şi artefacte au fost constituite din colecţiile imperiale ale dinastiilor Ming şi Qing. Parte din colectia muzeului se află astazi în Palatul Naţional din Taipei (Taiwan). Ambele muzee au originea de la aceeaşi instituţie, fiind împărţite in timpul Războiului Civil din China.

 Oraşului Interzis a fost situat în Oraşul Imperial din timpul dinastiei mongole Yuan. La stabilirea dinastiei Ming, împăratul Hongwu a mutat capitala de la Beijing, în nord, până la Nanjing, în sud şi a dispus ca palatele dinastiei mongole  Yuan  sa fie arse. Când fiul său, Zhu Di, a devenit Împăratul Yongle, el a mutat capitala inapoi la Beijing şi a început construcţia în 1406 a ceea ce avea să devină Oraşul Interzis.

 Constructia palatului a durat 15 ani şi a necesitat mai mult de un milion de muncitori. Materialul utilizat a inclus busteni intregi de lemn preţios (Phoebe zhennan) găsiti în junglele din sud-vestul Chinei şi blocuri masive de marmură din carierele  din apropierea oraşului Beijing. Majoritatea salilor palatului au fost pavate cu “cărămizi de aur” (jīnzhuān), de fapt cărămizi special arse numite caramizi Suzhou.

Colecţiile Palatului (Pictura şi Ceramica)

 

Colecţiile de artă ale Muzeului Palatului, muzeu naţional adăpostit în Oraşul Interzis din Beijing,  au fost constituite prin colectarea artefactelor imperiale ale dinastiilor Ming şi Qing. Această colecţie a fost extinsă în secolul XX cu noi achizitii, transferuri de la alte muzee şi de noi descoperiri arheologice.

Astăzi, există peste un milion de opere rare şi valoroase de arta în colectia permanenta a Muzeului Palatului, inclusiv picturi, ceramica, sigilii, sculpturi, obiecte inscriptionate, obiecte de bronz, obiecte de email, etc.  Potrivit unui inventar de colectare al Muzeului, realizat între 2004 şi 2010, Muzeul Palatului detine un total de 1,8 milioane artefacte şi include 1,7 milioane de elemente desemnate ca fiind protejate la nivel naţional, fiind etichetate “relicve culturale de valoare nationala”.

Pictura. Muzeul Palatului are aproape 50.000 de picturi. Dintre acestea, mai mult de 400 înainte de dinastia Yuan (1271-1368). Aceasta este cea mai mare colectie din China şi include unele dintre picturile rare si valoroase din istoria Chinei. Colectia  se bazează pe lucrarile apartinand dinastiilor Ming şi Qing. Interesul personal avut de acesti împăraţi, cum ar fi Qianlong, au dus la constituirea uneia dintre cele mai importante colecţii de picturi din istoria Chinei care a supravietuit. Din nefericire, o parte semnificativă din această colecţie a fost pierdută.

 

Ceramica si Portelan. Muzeul Palatului detine 340.000 de piese de ceramica si portelan. Acestea includ colecţii imperiale din dinastiile Tang şi Song, inclusiv  piese comandate de Palat şi uneori de către împărat in persoana. Această colecţie este notabila deoarece provine direct din colecţia imperială şi reprezintă astfel cea mai bună producţie de portelan din China. Muzeul Palatului detine circa 320.000 de piese de porţelan din aceasta colecţie imperială. Restul sunt detinute de Muzeul Naţional în Taipei (Taiwan) şi Muzeul Nanjing.

 

Colecţiile Palatului (Bronz, Jad şi Bijuterii)

 

Bronzul deţine un loc important în cultura chineză şi a fost mereu o parte importanta a ceremoniei de stat. Colecţia de bronz a Muzeului Palatului datează din timpul dinastiei Shang. Din cele aproape 10.000 de piese deţinute, aproximativ 1600 sunt obiecte inscriptionate din perioada de pre-Qin (la 221 î.Hr.). O parte importantă a colecţiei o reprezinta lucrari din bronz folosite in scop ceremonial de catre curtea imperială, inclusiv seturi complete de instrumente muzicale folosite de orchestrele imperiale.

 

Jadul are un loc unic în cultura chineză. Colecţia Muzeului este compusa in  cea mai mare parte din colecţia imperială si cuprinde circa 30.000 de piese. Colectia incepe cu  timpurile neolitice si pre-dinastice (inainte de dinastia Yuan), cuprinzand mai multe piese renumite de-a lungul istoriei, precum şi piese din  multe descoperiri arheologice recente. Cele mai timpurii piese datează din perioada neolitică. Piesele dinastiei Ming şi piesele apartinand dinastiei Qing includ si elemente utilitare ale  palatului, precum şi elemente primite ca tribut din unele regiuni ale  Imperiului şi dincolo de el.

 

În China, bijuteriile au fost purtate si de barbati si de femei pentru a arăta nivelul de  nobleţe şi bogăţie. Femeile purtau un set de bijuterii care putea include o diademă sau o simpla bentiţă aproape similare celor purtate de femeile din Valea Indusului. Bijuterii, amulete religioase şi alte elemente decorative au fost adesea plasate în morminte. Imparatii, conducătorii civili si militari şi marii funcţionari au fost îngropaţi împreună cu bijuterii si artefacte de jad pentru a-si proteja viaţa de apoi, unii membri ai curtii imperiale  au fost chiar îngropati într-un costum complet de jad verde.

Taiwan – Guoli Gugong

 

Museul Naţional al Palatului este un muzeu de artă din orasul Taipei. Acesta este Muzeul Naţional al Republicii China (Taiwan) şi are o colecţie permanentă de 700 000 de artefacte antice şi opere de artă din China, transformandu-l intr-unul dintre cele mai mari din lume. Muzeul Naţional al Palatului şi Muzeul Palatului, situate în interiorul Orasului Interzis din Republica Populară Chineză, împărtăşesc aceleaşi rădăcini originale, fiind  împărţite în două ca urmare a războiului civil chinez.

 

Când luptele din 1948 s-au înrăutăţit, în razboiul dintre  armatele comuniste ale lui Mao şi naţionaliste ale lui Chiang Kai-shek, directorii de la Muzeul Palatului situat în interiorul Orasul Interzis au luat decizia de a trimite unele dintre elementele cele mai pretioase din colecţia Muzeului in Taiwan. Hang Li-Wu, mai târziu director al muzeului, a supravegheat transportul  împartit în trei spre portul Keelung în Taiwan, la bordul cargoului Chung Ting.

 

Transportul continea un total de 2.972 de lazi expediate în trei grupuri si a ajuns în Keelung în februarie 1948. La data în care exponatele au sosit în Taiwan, armata comunistă a preluat deja controlul colectiei Muzeului Palatului din interiorul Orasului Interzis, astfel ca  nu toate piesele colectate  au putut fi  trimise în Taiwan. Cele 2.972 de lazi continand artefacte mutate în Taiwan au reprezentat doar un sfert din lăzile iniţial transportate la  Sud de Beijing.

 

Clădirea Muzeului Naţional al Palatului din Taipei a fost proiectata de Huang Baoyu şi construita intre martie 1964 – august 1965. Datorită spaţiului insuficient pentru a expune cele  peste 600.000 de artefacte, muzeul a avut renovari in 1967, 1970 şi 1996. În 2001, muzeul a investit  21 de milioane de dolari intr-o noua renovare si modernizare si pentru a-l face mai spaţios şi modern. Aceste noi activitati  au fost accelerate în 2002, an  în care aproximativ două treimi din secţiunile muzeului au fost inchise. Muzeul a fost redeschis în ziua de Crăciun 2006, după o lungă perioada de aproape  zece ani de renovare.

 

Conform raportului oficial, Muzeul Naţional al Palatului din Taipei detine opere de caligrafie chineză, portelan, bronzuri, picturi, jad şi multe alte obiecte. Originea lor – cam 22% (2972 din cele 13.491 lazi) din lazile transportate iniţial la sud de Beijing. Datele  includ transferurile de la alte instituţii, donaţii, precum şi achiziţiile efectuate de către muzeu. Până la sfârşitul anului 2011, muzeul a acumulat 700 000 de  artefacte istorice sau artistice cu valori semnificative. Din aceasta  colecţie, cu o asemenea dimensiune, doar 1% este expusă la un moment dat. Restul colectiei  este stocat în tezaurul muzeului in conditii climaterice controlate.

 Guoli Gugong – Gradinile Palatului – Zhishan

 

Grădinile găzduite în incinta Muzeului Palatului National sunt plantate si dezvoltate în stilurile compatibile celor din dinastiile Song si Ming si acoperă aproximativ 1,88 hectare (18.800 m2). Gradinile acestea încorporează principiile din domenii diverse – Feng Shui, arhitectura chineză, gestionarea apei, design peisagistic, precum si metafore diverse legate de folclorul chinezesc.

 Gradinile contin numeroase iazuri, fântâni si pavilioane din bambus si diferite soiuri de lemn chinezesc. Aceste gradini au fost terminate si deschise în 1985. Există, de asemenea, si alte gradini afiliate aceluiasi stil chinezesc în apropierea muzeului,  numite Gradina Chineza si Parcul Shuangxi.

 Parcul Shuangxi si Grădina chineză sunt situate în cartierul Shilin din Taipei. Suprafata totală a parcului este de 2 hectare. Construit în 1974, în stil chinezesc din sud,  al arhitecturii de curte, Parcul Shuangxi oferă pavilioane, curti, poduri arcuite sau poduri in zig-zag si lungi coridoare care traverseaza gazonul. Aspectul peisajului si constructia lui au fost finalizate de către marele arhitect Hu Guoli.

Evoluţia industriei petroliere românesti în perioada 1857-1945

Evoluţia industriei petroliere româneşti în perioada 1857-1945

 

Bogatele resurse de petrol ale României cunoscute încă din perioada Daciei Romane  au jucat un rol cheie în dezvoltarea economică a României din epoca modernă şi contemporană. În diferitele împrejurări istorice, petrolul românesc a reprezentat atât un avantaj , dar şi o sursă potenţială de nenorociri deoarece a atras atenţia statelor puternice care erau interesate să-l exploateze în beneficiul propriu. După cum concluziona , cotidianul elveţian Neue Berner Zeitung:Regiunea Ploieşti a adus României multă bogăţie, dar şi gelozie din partea altor state.

Apariţia şi dezvoltare industriei petroliere româneşti

Urmele de petrol lăsate pe ceramica din secolul al II lea atestă faptul că încă din cele mai vechi timpuri  subsolul României a fost bogat în hidrocarburi. Petrolul a fost exploatat pentru prima dată în provincia romană Dacia , unde era numit picula. Din secolul XIII , petrolul a început să fie cunoscut în evul mediu românesc sub numele de păcură.

 România are o experienţă de aproximativ 150 de ani în domeniul extracţie de petrol. La nivel mondial, în 1857 , industria petrolieră româneacă a stabilit  3 premiere:

·         a fost prima ţară din lume  cu o producţie de petrol înregistrată oficial în statisticile internaţionale. The science of petroleum  certifică în 1938, faptul că România a fost prima ţară din lume cu o producţie de petrol de 275 de tone înregistrată în statisticile internaţionale. A fost urmată de SUA în 1859, de Italia în 1860, de Canada în 1862 şi de Rusia în 1863.

·         Prima sondă petrolieră comercială a fost construită în România. Primele “instalaţiile petroliere” din ţară au fost pompele de petrol de la Lucăceşti(Bacău). Pompele foloseau o metodă rudimentară de rafinare a petrolului asemănătoare cu cea folosită la obţinerea ţuicii îm cazane artizanale. Prima rafinărie industrială a fost construită de fraţii Mehedinţeanu la periferia Ploieştiului, pe strada Buna Vestire nr.174. Instalaţiile rafinăriei erau destul de primitive, fiind confecţionate din oţel forjat manual. Echipamentul a fost comandat din Germania de la compania Moltrecht. În decembrie 1856, începe construcţia “Fabricii de gaze” de la Ploiesti a lui Marin Mehedinţeanu.

·         Bucureştiul a fost primul oraş din lume iluminat public cu petrol lampant. Petrolul lampant produs la Ploieşti avea calităţi deosebite: era incolor şi inodor şi ardea cu o flacară luminoasă de intesitate şi formă constantă, fără fum şi fără să lase cenuşă sau compuşi răşinoşi în fitil. Oferta de 336 de lei pentru fiecare felinar elimina orice concurentă. Începând cu 1 aprilie 1857, Bucureştiul avea să fie iluminat cu 1000 de lămpi.

În 1861 ,în apropierea Moineştiului, pe locul cunoscut sub numele de Mosoare a fost instalată prima sondă de petrol forată prin mijloace mecanice(sistem percutant uscat cu prăjini de lemn şi sapă tip burghiu) din ţară. Forajul a fost făcut la o adâncime de 150 de metri.

În anul 1880 , producţia  de petrol a României atinge 15900 de tone. Statul român adoptă în 1895 o primă lege a minelor, care deschide drumul capitalurilor străine în industria petrolieră românescă. Aşa apar cele mai importante companii petroliere româneşti. Prima companie petrolieră de anvergură a fost Steaua Romană, înfiinţată cu capital german în 1895. În 1897, compania petrolieră construieşte la Câmpina (zona în care Steaua Română deţinea un total de 305 hectare de câmpuri petroliere) cea mai mare şi mai modernă rafinărie din Europa. Capacitatea de rafinare a rafinăriei Steaua Română a fost la început de 1200 de tone pe zi.

 O altă companie importantă în industria petrolieră românească a fost Societatea Astra Română, constituită în 1910 ( iniţial a fost o modestă fabrică de petrol de la marginea Ploieştiului, fondată în 1880). Între 1910 şi 1947, Rafinăria Astra Română a aparţinut trustului olandez Royal Dutch Shell. Până la începutul Primului Război Mondial se mai contituie şi companiile : Româno- Americana( fondată în 1904 ca filială a companiei americane Standard Oil  deţinută de magnatul  J.D. Rockefeller), Vega(înfiinţată în 1905 cu capital german), Creditul Petrolifer(1905), Concordia(1907), Societatea de Petrol Franco-Română(apare în 1905 şi este considerată cea mai mare infuzie de capital francez de pe piaţa petrolieră românească), Compania franco-română Unirea Aquila(1906).  

România s-a remarcat pe plan mondial cu numeroşi ingineri petrolişti:

·         Inginerul Virgiliu Tacit, inventator al primului aparat care previne erupţiile

·         Inginerul Andrei Dragulanescu, cel care a elaborat şi testat tubajul sondelor cu coloană unică

·         Dr. Inginer Ion Basgan, cel care s-a folosit de principiul sonicităţii pentru a breveta în anul 1934, atât în România cat şi în SUA ,un nou sistem de foraj: “Metoda pentru imbunatatirea randamentului si perfectionarea forajului rotativ prin rotatie percutanta si prin amortizarea presiunilor hidrodinamice”. Metoda propusă de inginerul Basgan  a fost folosită pe scară largă în SUA , fiind introdusă în România după 1944. Meritele sale nu au fost însă recunoscute de statul român.

·         Inginerul Lazăr Eldeanu, cel care a elaborat o nouă metodă de rafinare a petrolului lampant şi ulterior şi a altor produse petroliere.  Este vorba de o rafianre selectivă care folosea dioxidul de sulf.

Deasemenea industria petrolului din România  a înregistrat şi câteva premiere:

·         România a fost prima ţară din lume care a exportat benzină încă din anii 1900.

·         În 1904 se înfiinţează prima şcoală din lume de maiştri sondori la Câmpina . Ulterioara şcoala va pregăti şi maiştri rafinori.

·         În 1934, sonda nr.1 a societăţii  Creditul Minier atinge cea mai mare adâncime din ţara în zona de extracţie de la Chitorani(3300m). În 1938 , sonda 13 a companiei Astra Română stabileşte un nou record de 3644 de metri în zona de foraj de la Boldeşti

O dată cu intrarea României în Primul Război Mondial în anul 1916 , armata română aflată în retragere din faţa trupelor germane , este nevoită să incendieze regiunile petrolifere din  Muntenia. Germanii preiau controlul câmpurilor petroliee româneşti şi refac rapid capacitatea de producţie şi export. Răfinaria Steaua Română este redeschisă de germani în 1917.

Rolul industriei petroliere în economia românească interbelică

După terminarea războiului , capitalul german din industria extractivă începe să se diminueze.În 1920 ,guvernul I.I.C. Brătianu pune sub sechestru 23 de societăţi petroliere ex-inamice. Invocând prevederile Convenţiei de la San Remo, aliaţii englezi şi francezi pe lângă statul român pentru a împărţi aceste societaţi petroliere germane. După mai  multe runde de negocieri purtate de guvernul Averescu cu diplomaţii francezi şi englezi, societăţile româneşti preiau pachetul majoritar de acţiuni, iar restul  este împărţit în  mod egal între capitalul francez şi englez.

Liberalii au beneficiat de o participaţie consistentă prin intermediul societăţii Creditului Minier, înfiinţată în 1919. Englezii intră în posesia acţiunilor prin intermediul societăţii Anglo Persian Oil Co. Ltd.(viitoarea companiei British Petroleum). Compania engleză reuşeşte să preia o mare parte din acţiunile societăţii germane Steaua Română

Politica economică a României  din perioada interbelica se schimbă o dată cu adoptarea doctrinei liberale Prin noi înşine, care urmărea consolidarea capitalului autohton din economia naţională.Noua Lege a minelor adoptată în 1924 , prevedea ca minim  55-60% din capitalul şi 75% din personalul societăţilor cu capital mixt, trebuie să fie românesc.Mai exista şi obligativitatea pentru toate întreprinderile care intrau sub regimul legilor economice ca să includă cetăţeni români în proporţie de 2/3 între membrii consiliului de administraţie (inclusiv preşedintele), ai comitetului de direcţie şi cenzori; Teoreticianul incontestabil al acestei politici a fost liderul liberal Vintilă Brătianu , ministru de finanţe în perioada 1922-1926.

Perioada 1918-1924 , este una de refacere pentru industria petrolieră românească . În anul 1924 se atinge nivelul antebelic al producţiei, adică 1851303 de tone. În primul an postbelic producţia a fost inferioară celei din 1918. Nevoia de a extrage cantităţi de ţitei mai mari care să acopere necesarul energetic al României Marii a întâmpinat mari piedici datorită lucrărilor de explorare inexistente a forajului slab,a lipsei materialelor şi uneltelor de lucru sau a curentului electric.

În perioada interbelică, capitalul american nu a reuşit să intre în posesia acţiunilor deţinute de societate petrolieră ex-inamică . Spre deosebire de capitalurile anglo-olandeze sau franco-belgiene, capitalul american nu s-a angajat în înfiinţarea de noi firme petroliere în România.

Cu toate astea,societatea petrolieră Româno-Americană, filiala trustului Standard Oil, a ajuns să dispună, prin sporuri succesive, de cel mai mare capital vărsat dintre toate societăţile din România(500 de milioane de lei hârtie în decembrie 1922).

Restricţiile impuse capitalurilor străine ca urmare a aplicării doctrinei liberale Prin noi înşine au condus iremediabil la un conflict deschis între guvernul liberal şi corporaţiile internaţionale care deţineau poziţii în România ori care voiau să-şi facă intrarea pe piaţa petrolieră românească. Pentru a-şi putea apăra interesele , industriaşii străini au încercat să promoveze la nivel politic , o doctrină a porţilor deschise. Cu toate că guvernul liberal era acuzat de marile corporaţii străine pentru faptul că promovează naţionalismul economic , trebuie însă reţinut faptul că foarte multe state , inclusive marile puteri, promovau această politică protecţionistă.

Reorientarea din anii 1927-1928 a politicii economice Prin noi înşine este arătată de manifestul noului guvern Ion. I.C. Brătianu , instaurat în vara lui 1927. Manifestul nu mai menţiona favorizarea cu precădere a factorilor autohtoni în opera de dezvoltare a economiei naţionale prin valorificarea bogăţiilor naturale ale României, ci de atingerea acestui scop prin „participarea cuvenită a muncii şi capitalului românesc”. Este evidenţiat şi rolul benefic al capitalurilor străine pentru dezvoltarea economiei naţionale.

Liberalii au insistat pentru a impune recunoaşterea principiului colaborării capitalurilor străine cu cel naţional în cadrul activităţii de valorificare a bogăţiilor naturale ale României.

Pe plan politic, gruparea Porţilor Deschise detaşată din rândurile cercurilor guvernante din România reunea, în mare, toate partidele politice mai importante care s-au aflat în opoziţie în vremea guvernărilor liberale postbelice – Partidul Naţional Român din Ardeal, Partidul Ţărănesc, Partidul Poporului, Partidul Naţionalist-Democrat şi  grupările conservatoare ale lui Take Ionescu şi Al. Marghiloman. Regele a fost deasemenea un susţinător al politicii Porţilor Deschise. Liderul

Partidului Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu, a lansat în anul 1928 lozinca potrivit căreia capitalul străin însemna pentru economia indigenă „ploaia mănoasă” ce făcea să rodească câmpia.

O dată cu formarea sa în octombrie 1926, PNŢ s-a angajat să acţioneze pentru a impune „egalitatea de tratament a capitalurilor străine şi a capitalurilor naţionale în faţa legii şi a administraţiei”.

După încheierea Primului Război Mondia s-a evidenţiat un pronunţat intervenţionism de stat care avea în vedere satisfacerea nevoilor financiare într-un moment în care exporturile erau nesimnificative. Monesa naţională se devaloriza , iar datoria publică a atins cote îngrijorătoare. În aceste condiţii, petrolul erau o marfă de export valoroasă care aducea valuta necesară statului. Înţelegând cât de importantă este păstrarea resurselor de subsol sub controlul statului , guvernul I.I.C. Brătianu a decis să naţionalizeze resursele minerale ale României. Reforma din 1923 a regimului subsolului minier a prezentat, din punctul de vedere al problemei petroliere, o sumă de elemente benefice. Art. 19 al reformei subsolului minier a proclamat principiul potrivit căruia statul era unic propietar al zăcămintelor petrolifere. Petrolul este elementul-cheie care a asigurat creşterea economică  a României din perioada interbelică, una dintre cele mai mari din lume(5,5). Producţia de petrol a atins vârful în anul 1936 , atunci când România era al cincilea exportator de petrol din lume, după Indiile Olandeze(6.500.000 de tone),Iran(8.500.000 de tone), SUA(15.000.000 de tone) şi Venezuela(19.000.000 de tone).

Importanţa petrolului românesc în cel de-al doilea Război Mondial

Chiar dacă cel de-al Doilea Război Mondial nu a izbucnit doar datorită petrolului , el a fost un război purtat şi pentru petrol. În planurile statelor agresoare(Germania , Japonia şi Italia ) lipsa cronică a materiilor prime şi a carburantului a fost  un factor determinant. Toţi beligeranţii erau conştienţi de faptul că pentru duelul armat trebuie să-şi asigure rezervele necesare de ţiţei.  Pe toată durata desfăşurii războiului , petrolul a fost  marfa de primă necesitate. Chiar înaintea izbucnirii războiului ,publicistul francez. Edgar Faure a descifrat rostul major al combustibilului lichid în determinarea stărilor de pace sau de război.

În al doilea Război Mondial,destinul României a coincis cu destinul petrolului. Între anii 1939-1940, soarta României a fost legată şi de petrol. România trece de la neutralitatea din septembrie 1939 la nonbeligeranţa părtinitoare începând cu mai 1940, aşa cum şi industria petrolieră trecea de la o industrie acomodată statului şi cerinţelor pieţei libere capitaliste la una încorsetată de celebrul Ol Pkt semnat între Bucureşti şi Berlin la 27 mai 1940.

Importanţa petrolului românesc pentru Reich-ul lui Hitler este foarte bine arătată de estimările marelui istori german  Andreas Hillgruber . Conform analizei sale , livrările de produse petroliere ale României către cel de al III lea Reich , au însumat în perioada 1939-iulie 1944 o cantitate de 11.632.000. Aceasta a reprezentat o treime din consumul general  al Reich-ului.

Albert Speer , ministrul Înzestrării Reich-ului , a recunoscut faptul că retragerea României din Axă la 23 august 1944, a produs o” întorsătură decisivă” în economia de război germană. Producţia de petrol a României a înregistrat ritmuri nesemnificative comparativ cu perioada imediat precedentă. Industria petrolieră românească a înregistrat evoluţii şi involuţii ca rezultat al bombardamentelor  aeriene  anglo-americane. Pentru Hitler , zona petrolieră  Ploieşti a fost un important obiectiv prioritar de apărat. Conform Raportului Asociaţiilor Industriilor de Petrol din România  din 27 mai 1945, principalele societăţi petroliere din timpul războiului au fost :Astra Română(cea mai mare producţie), Concordia, Româno-Americană, Steaua Română,Unirea , Colombia, Creditul Minier, Prahova, IRDP ,Redevenţa ,Dacia,  Grupul Petrolul Românesc.

Alianţa româno-germană a avut încă de la început la bază livrările de petrol românesc. În contextul planificării invaziei din URSS(1941) , rezervele de petrol din România erau cele mai apropiate . Ieşirea României din alianţa cu Germania Nazistă la 23 august 1944, a confirmat opinia lui Hitler expusă în mesajul din 18 iunie 1941:Problema petrolului românesc era şi a rămas vitală pentru Reich-ul angajat într-un război general şi total.

Manfred von Killinger şi Hermann Neubacher au abordat adesea cu Mareşalul Antonescu, dosarul schimburilor economice germano-române , problema petrolului fiind pe primul loc laînceputul anului 1942. În august 1943, Ribbentrop i-a solicitat de mai multe ori lui Hermann Neubacher să discute cu Mareşalul Antonescu sporirea livrărilor de petrol şi refacerea rafinăriilor din zona Ploieştiului , avariate în urma bombardamentelor aliate. Dacă în primele luni din 1940 , petrolul reprezenta doar 30% din totalul exporturilor României, în prima partea a anului 1941 el va ajunge la 72,8% din valoarea exporturilor. Produsele petroliere româneşti au fost exportate în Germania la preţul antebelic(lucru sprecificat în acordul economic româno-german). Datorită acestor prevederi, importatorul german a plătit doar 50% din preţul plafon al petrolului Statul român renunţă la drepturile sale (tot 50% din preţul plafon al petrolului) cu contra-avantajul(doar ca promisiune) de a se furniza de către Germania armament tot la preţul antebelic.Ca rezultat, pierderea acumulată a statului român s-a ridicat la 240 milioane e mărci doar pentru perioada 1940-1941. Dacă se adaugă şi cumpărarea de armament german la preţuri sporite faţă de cele din perioada antebelică, pierderile României între 1940 şi 1943 din ajung la 43.033.573.016 de lei . Şi asta în condiţiile în care bugetul statului era de 115.920.260.000 de lei.

Bombadamentele aliate asupra zonei petrolifere Ploieşti. au continuat fără pauze majore până la ieşire a României din Axă la 23 august 1944. Aşa cum este menţionat şi în documentele oficiale a principalelor organisme militare din Washington şi Londra, pentru aviaţia anglo-americană bombardarea zonelor petrolifere româneşti  era o  “prioritatea absolută” .

Între 1944 şi 1945, petrolul românesc a ajuns să fie important şi pentru ofensiva Armatei Roşii spre Berlin.Cantităţile imense de petrol necesare sovieticilor în ofensiva lor din Europa au ajuns să fie furnizate de România , fără ca URSS-ul să se mai obosească să aducă petrol din Caucaz. Totul a fost trecut în contul reparaţiilor de război pe care România trebuia să le plătească URSS-ului conform Convenţiei de Armistiţiu din 12-13 septembrie 1944. Dacă iniţial  reparaţiile au fost fixate la 300 de milioane de dolari, ele au ajuns să fie în final 2 miliarde de dolari. Aşa cum se relatează în literatura mondială referitoare la petrol, pentru unele state şi naţiuni, în diferitele contexte ale istoriei moderne şi contemporane, rezervele bogate de “aur negru” au fost o binecuvântare ,dar în acelaşi timp şi un blestem care a adus nenorociri greu de prevenit datorită geloziei statelor car nu deţin suficiente resurse de ţiţei pentru nevoile lor.

Bibliografie                                     

Gheorghe Buzatu, O istorie a petrolului românesc, ed. a II a , Ed. Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009.

Academia Română, Istoria Românilor, vol.IX., România în anii 1940 -1947, Ed.Enciclopedică, Bucureşti, 2008.

http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Steaua_Rom%C3%A2n%C4%83