Gospodar Vladimir Vladimirovici Putin

Gospodar Vladimir Vladimirovici Putin
Bogdan Calehari / 14 februarie 2014

 

S-a împământenit vorba pe la noi că nemții ar fi gospodari. Aiurea, propagandă!

O avea Germania cea mai tare economie din Europa, dar tot degeaba

o au din moment ce nemții nu sunt în stare să pună mai nimic deoparte.

Nu e de mirare atunci că gospodarii germani au o avere medie netă

de doar 195.000 euro și, pentru ca ăia care se aseamană se și adună,

sunt urmați îndeaproape de olandezi și finlandezi. În timpul acesta

Spania înregistrează, conform unui studiu al Băncii Centrale

Europene, o avuție medie netă pe gospodărie de 291.000 euro,

Italia 275.000 euro, iar Franța 233.000 euro.

 

Cine nu crede că nemții taie toată ziua frunză la câini în așteptarea Oktoberfest-ului

ar face bine să se uite cum arată casa de vacanța a Angelei Merkel, cea care este

de aproape 9 ani cancelarul Germaniei.

O cocioabă!

 

 

 

Parter plus mansardă. Living jos, dormitor sus. Atâta a dus-o capul și au ținut-o puterile și spiritul gospodăresc. Sau să se întrebe de ce Gerhard Schroder, după ce n-a mai fost cancelar, a ajuns salariatul lui Putin la Gazprom. Păi, dacă șefii nemților sunt așa, ce pretenții să mai avem de la nemții de rând? Ar trebui să le fie rușine cu astfel de lideri!

 

Nu e cazul rușilor. Ei au avut mereu cu cine se lăuda. L-au avut pe Stalin. Acum îl au pe Putin. Pe Vladimir Vladimirovici. Ăsta da gospodar! Și nu e singurul, în Rusia fiind destui oameni harnici și economi din tagma lui, dar el este fruntea. Casă de vacanță? Hm! Unde a terminat epuizată Merkel, de acolo și-a început Putin marșul triumfal.

 

Mai întâi un palat pe malul Mării Negre, evaluat în 2005 la 16 milioane de dolari. După aia, lângă palat, un ascensor către plajă și un port de agrement pentru iahtul Olympia de 75 de metri lungime, pe care Vladimir Vladimirovici l-a primit cadou de la Roman Abramovici. Un cadou de 205 milioane dolari! Copeică cu copeică, strânse, se fac rublă. Și asta în timp ce mulți ruși cred că dacă îți economisești banii pentru zile negre vei ajunge sa ai parte de ele. Au dreptate! Vorba aia cu copeica și rubla e valabilă numai pentru „gospodari”. Chibzuit, Vladimir Vladimirovici și-a tras înspre „căsuță” trei șosele, o linie de înaltă tensiune și o conductă de gaz, iar lângă ea și-a construit omu’ 3 heliporturi, un amfiteatru de vară și un teatru de iarnă. Ce s-o mai lungesc, în 2009 gospodăria avea deja 20 de clădiri, iar întreg complexul valora peste un miliard de dolari. Năstase și complexul lui de la Corbu ar fi făcut-o de rușine pe Merkel, dar s-ar fi făcut de râs în fața lui Putin.
Vila unui gospodar.

 

Vila unui gospodar.

 

O vorbă rusească plină de înțelepciune spune că „după 40 de ani un om valorează cât casa lui”. Merkel am văzut cât face, mai nimic, dar Putin valorează cât palatele lui. Și are 26! Către cel din munții Altai, gospodarul de la Kremlin și-a făcut cu banii guvernului rus un drum care a costat 4 miliarde de ruble. Guvernul îl ajută pe cel ce se ajută singur. Și Vladimir Vladimirovici a dovedit ca știe să se ajute. Era, încă de acum câțiva ani, cel mai bogat om din Europa, având o avere de 40 miliarde dolari. După el, logic, veneau buni săi prieteni, Oleg Deripaska și Roman Abramovici.

 

De aia rușii spun despre Putin cu admirație: „Guvernează ca Stalin, dar trăiește ca Abramovici”. De aia Ponta și Antonescu, care se au la per tu cu Merkel când nu-i dau cu flit, se-ncovoaie respectuos din șale în fața televizorului când apare Putin. Un gospodar este întotdeauna respectat.

 

Acum, de Olimpiadă, între gospodăria lui Putin de la malul mării și Krasnaia Poliana – unde schiază în fiecare iarnă – s-a construit o autostradă. Direct prin Soci. Și unii, care n-au aflat că atunci când este la conducere orice gospodar trebuie să lase ceva în urma sa, consideră deplasat că domnul Liviu Dragnea vrea să-și faca autostradă între București și gospodăria lui din Alexandria . Cu siguranță ăștia ar cârti și dacă, peste ani, s-ar face o olimpiadă de iarnă în Teleorman.

 

Cadou sau nu, este sigur că Vladimir Vladimirovici știe să strângă. De lucrul acesta s-a convins, în iunie 2005, și Robert Kraft, propietarul clubului de fotbal american New Englands Patriots, aflat în vizită la Sankt Petersburg împreună cu un grup de oameni de afaceri americani. La intrarea în luxoasa sală în care a avut loc recepția, Bob Kraft purta pe degetul inelar faimosul inel Super Bowl cu un diamant de 124 de carate. La ieșirea din ea, Bob nu mai purta pe inelar nimic. Vladimir Vladimirovici a remarcat inelul, l-a încercat pe deget, l-a băgat în buzunar, și a ieșit din sală! Dacă ar fi putut să vadă scena, Constantin Tănase ar fi spus din nou: „Davai ceas, davai moșie. Harașo tovărășie!”.

 

Nu, n-a fost nevoie ca Bob Kraft să facă „cadou” și ceasul. Vladimir Putin purta deja la încheietura mâinii drepte un Patek Philippe Perpetual Calendar din aur alb, în valoare de 60.000 de dolari. Unul singur. În al doilea război mondial, după ce au eliberat câteva țări europene, mai toți soldații ruși purtau pe ambele brațe câte ceasuri încăpeau. În sfârșit, ceasuri, diamante, bucăți din teritoriul altei țări, un lucru este sigur – când e vorba de afaceri rușii nu mai sunt revoluționari. Au rămas cum îi știe lumea de secole.

 

În septembrie 2005 n-au mai venit americanii la Putin, s-a dus Putin peste ei. A fost invitatul de onoare al muzeului de artă modernă Guggenheim din New York . Din motive obiective muzeul Guggenheim n-auzise nici de cântecelul lui Tănase, nici de pățania lui Robert Kraft. Prin urmare, a rămas fără unul dintre exponate. Copia din sticlă al unui kalașnikov umplut cu votcă. Văzut, plăcut, un semn din cap către unul dintre bodyguarzii săi și kalașnikovul a fost repatriat la ordinul lui Putin. Chiar și din sticlă, dacă-i cu votcă, nu strică un kalașnikov în gospodăria omului.

 

Alexander Lebed, fost colonel KGB, iar actualmente, cum e și normal, mare miliardar rus, mărturisea cu sinceritate: „Uneori, cei din serviciile secrete nu sunt foarte educați. Ar face orice pentru un milion de dolari”. Alt fost colonel KGB, Vladimir Putin, acum, la fel de normal, președinte al Rusiei și mare miliardar, a dovedit că ar face orice și pentru 300 de dolari, cât costa kalașnikovul de la Guggenheim. Un adevărat gospodar, ce prețuiește și respectă valoarea fiecărui bănuț.

 

Așa sunt toți cekiștii, cum cu duioșie îi numește Vladimir Vladimirovici pe foștii kaghebiști. Nu numai mari patrioți, dar și foarte buni gospodari, aidoma multora dintre foștii noștri securiști. Așa se explică de ce, după ce a ajuns pentru prima oară președinte al Rusiei, Putin a numit fără să ezite 10 foști kaghebiști în cele mai importante funcții din stat. Acum, trei sferturi dintre oficialii ruși cu rang înalt sunt foști ofițeri KGB. Sunt numiți „silovikii”, adică „oamenii Puterii”. Buni gospodari, demni de toată încrederea pentru că, așa cum spune Vladimir Vladimirovici, „odată cekist, pentru totdeauna cekist”.

 

Nu numai gospodari, dar și buni creștini; tot de cekiști e vorba. După moartea patriarhului Nume De Cod Drozdov al II-lea, cum era cunoscut în clădirea Lubianka, sau Aleksii al II-lea pentru mirenii de rând, Vladimir Putin l-a numit patriarh pe Nume De Cod Mihailov, cum i se spune în Lubianka, sau Kiril cum i se spune în biserică.
Vladimir Vladimirovici Putin.

 

Cekist, obligat creștin, logic, gospodar. Avere, 4 miliarde dolari. Cam 1.000 de dolari pentru fiecare dintre rușii uciși de Stalin pentru că nu voiau să renunțe la vechea credință și la vechiul Dumnezeu. Adevărat „creștin” de tip nou, în odăjdii și cu stelele pe umeri, Nume De Cod Mihailov a vestit prin străinătate, inca din 1975, că în Rusia Noului Dumnezeu de la Kremlin, niciun creștin nu a fost persecutat sau abuzat. Niciodată! Un lucru de toată lauda. Aflând de pe internetul legionar cât de creștini au fost și sunt cekiștii ruși, unii dintre creștinii noștri s-au apucat sa se închine la steaua roșie în cinci colțuri din vârful Kremlinului. Așa se răspândește adevărata credință.

 

După cum vedem, s-au dus vremurile lui Elțîn, când „Biroul Politic” era format din Boris Berezovski și oligarhii lui ce au jefuit țara. Azi, Rusia este „gospodărită” de Vladimir Vladimirovici și silovikii săi. Mare noroc au rușii! Dar norocul și-l mai face și omul. Aici Vladimir Putin e as, așa că a cumpărat pentru una dintre fetele lui plecată la studii, la Paris, un apartament în arondismentul 16. De la cunoscutul moderator al TF1, Arthur. 200 metri pătrați + 300 metri pătrați de terasă pentru doar 16 milioane de dolari. Prietenul lui Putin, fostul general KGB Vladimir Iakunin care conduce Căile Ferate Ruse, își făurește și el norocul. Concomitent a reușit să construiască și 50 km de cale ferată între Soci și Krasnaia Poliana cu doar 8,7 miliarde dolari. Atât a costat și olimpiada de iarnă de la Vancouver. Olimpiada lui Vladimir Vladimirovici a costat 50 de miliarde. V-am spus ca rușii au noroc.

 

După 9 ani la conducerea Germaniei, Merkel n-are nimic. După 9 ani la conducerea Rusiei, Vladimir Putin strânsese deja 40 miliarde de dolari. Și unii îl huleau pe Andrei Marga când spunea: „Putin e un om foarte competent, ar fi bine ca liderii din Europa și de la noi să fie la fel de competenți”. Adevărat grăit-a!

 

Cum să nu-l privești cu respect, mai ales conducător fiind și să nu vrei să-i urmezi exemplul chiar dacă nu ești rus? Cum să nu-ți dorești atunci să te îndrepți în directia cea bună? Spre răsărit. Și tu și „gopodăria” ta, adică țara. Acolo unde soarele se grăbește sa lumineze mai întâi ghețurile Siberiei. Cum să nu-ți dorești „să acționezi în beneficiul societății” (vorba lui Ponta) ca Gigi Becali, Adrian Năstase, Dinel Staicu, sau Relu Fenechiu? Foști gospodari, actualmente deținuți politici. Au dreptate Ponta, Antonescu și ceilalți asemenea lor, când vor țara „gospodărie” și nu colonie.

 

Să îi urmăm, așadar, pe acești gospodari care ne vor numai binele. Vă asigur că iar va da norocul peste noi.

 

Dama cu camelii – adevăr și legendă

Dama cu camelii – adevăr și legendă

Cea mai admirată și dorită curtezană a timpului, Marie Duplessis, își împărțea favorurile multor parizieni bogați și nobili, dar faima nemuritoare i-a adus-o legătura cu un tânăr sărac. După o zi de călărie pe câmp, tânărul înalt, bine făcut și, ca de obicei, în ciuda dificultăților financiare, impecabil îmbrăcat, se duse la spectacol, împreună cu un prieten. La Théatre des Variétés, Alexandre Dumas se uita prin binoclu mai mult la femeile frumoase, ostentativ așezate în loji, decât la scenă. În acea seară de septembrie, în public se aflau câteva fermecătoare demi-mondene, acea categorie de femei de la marginea societății respectabile. Întreținute de bărbați bogați și în general mai în vârstă, cărora le acordau favoruri, cele mai multe tânjeau după iubirea unui tânăr chipeș, fie el și sărac. Cel puțin aceasta era convingerea fermă ale tinerilor ca Dumas, care avea 20 de ani.

O femeie îi atrase atenția în mod special. „Era înaltă, foarte zveltă, avea părul negru și un ten alb-rozaliu”, avea să scrie el. „Avea un cap mic și ochii migdalați cu acea privire de porțelan precum a japonezilor. Dar în ei se citea o natură mândră și dinamică… Semăna cu o figurină de Desda”. Femeia descrisă cu atâta pasiune era Marie Duplessis, cea mai frumoasă curtezană a epocii.

Și ea l-a remarcat pe Dumas, căci îi făcu repede semn unui prieten, Clémence Prat, care îl cunoștea pe tânăr. La sfârșitul spectacolului, doamna Prat, amabilă, îl invită pe Dumas și prietenul său acasă, pe elegantul Boulevard de la Madeleine, chiar alături de casa lui Marie. După puțin timp, Marie bătu la geam, ca să se plângă de vizita unui conte care o plictisea nespus, și de dorința de a avea companie. Doamna Prat și cei doi tineri s-au mutat imediat acolo, iar după plecarea contelui, Marie își invită oaspeții la o cină cu șampanie. Spre sfârșitul mesei, ea a avut un acces de tuse și a trebuit să iasă din cameră. Dumas a urmat-o și a găsit-o prăbușită pe sofa, lângă un bol de argint cu apă, în care pluteau urme de sânge.

„Sunteți suferindă?”, o întrebă tânărul. „Puțin, dar m-am obișnuit cu asta”, răspunse frumoasa femeie. „Vă distrugeți singură!” „De unde atâta afecțiune spontană? V-ați îndrăgostit de mine?”, întrebă ea, curioasă. Pentru că el ezita să răspundă, ea a insistat ca să audă mărturisirea, dar l-a și avertizat în legătură cu două posibile consecințe. „Ori vă voi refuza, iar atunci vă veți simți trădat, ori vă voi accepta, iar atunci veți câștiga o iubire tristă, nevrotică, bolnavă și melancolică, a cărei bucurie vi se va părea mai tristă decât durerea ei!”

Întâlnirea dintre Alexandre Dumas și Marie Duplessis a avut loc la începutul toamnei lui 1844 și a fost urmată de o scurtă poveste de iubire dulce-amară. Dialogul, însă, face parte din romanul publicat patru ani mai târziu, Dama cu camelii.

Viața unei curtezane

Născută în 1824, în același an cu Dumas, Alphonsine Plessis era fiica unui fermier despre care se zvonea că ar fi vândut-o țiganilor. Ajunsă, în cele din urmă, la Paris, sub numele de Marie Duplessis, ea și-a câștigat, inițial, existența făcând croitorie, dar frumusețea ei delicată a atras repede atenția unui proprietar de restaurant, care i-a cumpărat un apartament. Acest prim iubit a fost rapid înlocuit de ducele de Guiche, un tânăr înstărit și monden care abandonase armata pentru a urma, zice-se, studii la Școala Politehnică. Ajunsă iubita ducelui, Marie Duplessis devenise cel mai comun subiect de bârfă și era asaltată de pretendenți. Nu avea decât 16 ani.

Plimbări cu trăsura în timpul zilei, seara spectacole la teatru sau la operă, urmate de petreceri strălucitoare și de întâlniri romantice cu bărbați culanți, așa arăta viața unei curtezane. Curând serviciile lui Marie ajunseseră să fie atât de bine recompensate încât se zvonea că putea cheltui până la 100.000 de franci aur pe an, pentru un trai luxos. Se îmbrăca frumos și se înconjura de flori, dar, pentru că mirosul trandafirilor o amețea, Marie prefera camelia și își umplea casa cu ele, până când, după cum spunea un observator critic, „se închidea într-o fortăreață cu camelii”. Marie era cultivată, putea purta discuții despre cărțile pe care le avea în bibliotecă și era o bună pianistă. Singurul ei defect, după cum ea însăși mărturisea, era că mințea. Dar tot ea adăuga, amuzată: „minciunile albesc dinții”.

Când l-a cunoscut pe Dumas era întreținută de bătrânul conte de Stackelberg, deoarece – l-a mințit ea pe noul pretendent – îi amintea de o fiică a lui, care murise. Îl mințea și pe Stackelberg, spunându-i că își petrece serile la prietena ei, Zélia, dar se întâlnea, în realitate, cu Dumas. Se pare că nu îi spusese nici unuia dintre bărbați că avea un al treilea iubit, pe contele de Perregaux. Toți admiratorii ei, însă, erau de părere că are o inimă de aur. Și totuși, Marie dădea impresia că trece de la un bărbat la altul, „tânjind obsesiv după liniște, pace și iubire”, scria un critic al epocii. Subțire și palidă, după cum cerea moda, Marie era o frumusețe eterică. Era, însă, o femeie bolnavă, obsedată de teama că va muri tânără.

După numai câteva luni de fericire, care l-au înfundat în datorii, Dumas a început să se îndepărteze de Marie, deși ea i-a propus să-i fie prietenă, dacă nu îi mai putea fi iubită. La 30 august 1845, el i-a scris o scrisoare de despărțire: „Nu sunt suficient de bogat ca să te iubesc, nici destul de sărac ca să fiu iubit de tine, așa cum vrei tu… Ești prea bună ca să nu înțelegi motivele acestei scrisori și prea inteligentă ca să nu mă ierți.”

Ispășirea pedepsei

Abandonată de Dumas, Marie Duplessis s-a consolat cu Franz Liszt. Apoi, la începutul anului 1846, ea a acceptat surprinzătoarea cerere în căsătorie a contelui Perregaux. Căsătoria a avut loc la Londra, în ziua de 21 februarie. S-a sugerat că lui Perregaux îi era milă de tânăra femeie, chinuită tot mai mut de tuberculoză. La scurt timp după întoarcerea la Paris, s-au despărțit, iar Marie a rămas singură, incapabilă să mai participe la viața mondenă și obligată să-și vândă lucrurile, pentru a scăpa de creditori. Și-a instalat în dormitor o băncuță pentru îngenuncheat spre a-și face acasă rugăciunile și în cele din urmă a chemat un preot să îi administreze ultimele sacramente, așa cum cere Biserica romano-catolică. La 3 februarie 1847, pe când Boulevard de Madeleine răsuna de cântecele și râsetele carnavalului, înăuntru, curtezana de 23 de ani își dădea obștescul sfârșit.

Dumas călătorise, între timp, împreună cu tatăl său, numit tot Alexandre Dumas, celebrul autor al celor Trei Mușchetari și al Contelui de Monte Cristo (cei doi sunt deosebiți prin Alexandre pêre [tatăl] și Alexandre fils [fiul]). Dumas a aflat de moartea lui Marie, în drum spre casă. În timpul unei plimbări, el a trecut pe lângă casa în care se întâlniseră prima oară și își declaraseră dragostea și a văzut un anunț despre licitația în care urma să se vândă tot ce mai rămăsese în casă. Pentru că nu își permitea nici o piesă de valoare, s-a mulțumit să cumpere un lanț de aur pe care Marie îl purta la gât. Întâmplător, vânzarea nu numai că a adus suficienți bani pentru plata datoriilor, dar a lăsat și o sumă pentru o mică moștenire destinată unei nepoate preferate din Normandia. Singura condiție din testament era ca fata să nu vină niciodată în Parisul cel plin de tentații care îi fusese fatal mătușii.

Durerea naște un roman ce va deveni clasic

În luna mai a aceluiași an, Dumas a închiriat o cameră la hotel, a recitit scrisorile trimise lui de Marie și a început să scrie un roman care avea să-l facă celebru. În Dama cu camelii, curtezana Marguerite Gautier renunță la viața strălucitoare din Paris, pentru a fugi cu tânărul ei iubit, Armand Duval. Idila este tulburată de tatăl lui Armand care, în timpul unei discuții cu Marguerite, se arată sceptic în privința sentimentelor ei pentru fiul său. Când promisiunile financiare sunt respinse, el o imploră să îl părăsească pe Armand pentru a salva onoarea familiei, căci atât timp cât fiul va avea o relație cu o femeie cu o asemenea reputație, lui îi va fi imposibil să îi găsească fiicei sale un pretendent potrivit. Cu tristețe, Marguerite își părăsește iubitul, spunându-i că preferă să se întâlnească cu un nobil bogat din oraș. Curând însă, întoarcerea la viața agitată de curtezană o epuizează și o aduce în pragul morții. Armand află cele întâmplate când e prea târziu, ajungând, totuși, la timp pentru a o îmbrățișa pe femeia care îi leșină în brațe.

Publicat în 1848, Dama cu camelii a avut un succes enorm, iar tânărul Dumas a fost asaltat de cereri ale dramaturgilor pentru dramatizare. Ca răspuns, el s-a retras la țară și a scris cu frenezie propria variantă dramatică, pe care apoi a propus-o tatălui său, director de teatru parizian și principalul autor al pieselor jucate acolo. Bătrânul Dumas s-a opus. Subiectul nu era acceptabil pentru a fi pus în scenă… Fiul l-a rugat insistent să citească manuscrisul. „Foarte bine!”, a spus tatăl la citirea primului act, după care fiul a trebuit să se ocupe de afaceri. La întoarcere și-a găsit tatăl în lacrimi. „Dragul meu băiat”, exclamă el, „m-am înșelat atît de mult! Piesa ta va fi jucată!”

Piesa a fost pusă în scenă în 1852 și a avut un succes mai mare decât romanul. Giuseppe Verdi a transformat povestea în opera La Traviata, în anul următor, iar Marie Duplessis a câștigat, într-un fel, nemurirea. Bineînțeles că faima ei s-a întins până în secolul XX, când au fost realizate nu mai puțin de cinci filme artistice, cel din 1936, cu Greta Garbo, fiind cel mai admirat.

Sursa: Mari enigme ale trecutului

Pezentare de carte:Thomas Fleiner, The Unilateral Secession of Kosovo as a Precedent in International Law

Thomas Fleiner, The Unilateral Secession of Kosovo as a  Precedent in International Law, Ed. Oxford University Press, Oxford, 2011.

Cartea lui Thomad Fleiner foloseşte secesiunea unilaterală a Kosovo  pentru a pune în analiza principiile fundamentale de drept internaţional şi drepturile omului. Autorul concluzionează faptul că secesiunea  Kosovo fără organizarea unui referendum, a încălcat interesele vitale şi drepturile grupurilor de minorităţi din Kosovo, în special a cele sârbe.În aceste condiţii, minorităţile din Kosovo nu au putut participa  la procesul de luare a unor decizii importante aşa cum este cea a formării unui nou stat ,care le afectează direct existenţa. Sârbilor din Kosovo li s-au negat drepturi fundamentale(accesul la justiţie , protecţie socială ş.a.)

Caricatura zilei

prezentare de carte;State of Deception: The Power of Nazi Propaganda

Susan D. Bachrach, Dr. Edward Phillips, Steven Luckert, United States Holocaust Memorial Museum,

State of Deception: The Power of Nazi Propaganda,    Ed. Holocaust Memorial Museum, Washington D.C., 2011.

Această carte publicată la Muzeul Holocaustului din Washington D.C. prezintă o istorie a propagandei naziste ce are la bază postere, fotografii rare şi artefacte istorice din depozitul muzeului. Aşa cum afirma chiar Adolf Hitler, propaganda este o armă teribilă în mâinile unui expert. Între anii 1920 şi 1930, naziştii s-au folosit de postere ,ziare , mitinguri şi de noua tehnologie de radio şi televiziune pentru a-şi impune în rândul opiniei publice germane noua viziune a statului nazist. Imaginile promovau indiferenţa în raport cu suferinţele semenilor, ascunderea actelor de genocid comise de regimul nazist şi incitarea sau promovarea violenţei în masă în rândul cetăţenilor obişnuiţi. Muzeul Holocaustului din Washington a hotărât să abordeze acest subiect datorită faptului că în era comunicaţiilor rapide  există  grupuri neo-naziste care împrăştie ,în special în mediul virtual, mesaje şi imagini care promovează ura şi intoleranţă.

Obiectivul cărţii este să ofere o înţelegere mai profundă complexităţii trecutului şi să ajute în acelaşi timp la oferirea unui răspuns mai eficient la campaniile de propagandă actuale şi la mesajele părtinitoare.

Palatele împărătesei Elisabeta a Rusiei

Palatele împărătesei Elisabeta a Rusiei

Imagine: Camera de Chihlimbar din Palatul Ecaterina(Ţarskoe Selo)

Prima înfăptuire arhitecturală majoră a Elisabetei a fost Palatul de Vară proiectat de Bartolommeo Francesco Rastrelli(1700-1771),fiul unui sculptor fiorentin angajat de Petru cel Mare. Rastrelli fusese numit Arhitect-Şef la curtea imperială în 1736, în vremea domniei Annei. Palatul de Vară, terminat în 1744, a fost construit, la fel ca multe din clădirile timpurii din Sankt Petersburg, din lemn cu finisaj de stucatură. Clădirea a fost demolată de împăratul Paul al III lea  la sfârşitul anilor 1790.

Reşedinţa regală originară de la Ţarskoe Selo a  fost construită de Petru I prin soţia sa Ecaterina şi a fost lăsată moştenire Elisabetei prin testamentul împărătesei Ecaterina. Elisabeta i-a cerut lui Rastrelli să reconstruiască şi să extindă palatul. Lucrările la Palatul Ecaterina au fost încheiate în 1752. Elisabeta a dorit ceva monumental şi Rastrelli a realizat o construcţie  cu un front foarte lung decorat cu cariatide masculine masive executate de sculptorul Dunker.

În interior se află celebra Cameră de Chihlimbar , ale cărei  lambriuri de chihlimbar au dispărut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când Wehrmacht-ul a ocupat palatul producând distrugeri substanţiale . Tavanul camerei era pictat cu imagini ale căror temă, Triumful înţelepciunii asupra voluptăţii, nu se potrivea nici cu arhitectura lui Rastrelli,nici cu viaţa privată a patroanei lui. Marea Sală din Palat este puternic iluminată de 13 perechi de ferestre şi oglinzi.

Imagine: Palatul de Iarnă(Sankt Petersburg)

În 1754 Elisabeta i-a comandat lui Rastrelli reconstruirea Palatului de Iarnă la o scară mult mai extinsă . Construcţia realizată de Rastrelli( restaurată după incendiul din 1837) încă mai există. Are o lungime de 298 m şi o faţadă cu multe ornamentaţii  din a căror schemă originară de culori făcea parte turcoazul pentru pereţi şi detaliile argintii. Minunata Scară a Iordanului din Palatul de Iarnă a fost restaurată după incendiul din 1837 astfel încât să păstreze exuberanţa origanalului lui Rastrelli.

Palatele Elisabetei au fost menite să demonstreze faptul că monarhia rusă era egală cu contemporanele ei din Apusul Europei  ca bogăţie, forţă şi stil .

Marea Sală a Palatului Ecaterina a fost insirată de Sala Oglinzilor de la Versailles ,iar grădinile şi parcurile de la Ţarskoe Selo au fost şi ele remodelate de Rastrelli în manieră franceză. Monumentalitatea şi ornamentaţiile palatelor Elisabetei au fost menite să impresioneze. Dramaturgul rus Denis Fonvizin(1745-1792) a descris astfel o vizită la Palatul Ecaterinei:

“Mărturisesc sincer că am fost uimit de splendoarea curţii împărătesei noastre. Pretutindeni strălucea aurul ,grupurile de oameni înveşmântaţi în albastru deschis cu panglici roşii , mulţimea de doamne frumoase şi ,în sfârşit muzica –toate acestea mi-au încântat vederea şi auzul, şi palatul mi s-a părut a fi locuinţa unei fiinţe mai presus de muritoriii de pe pământ”.

 Bibliografie

 David Warnes, Chronicle of the Russian Tsars: The Reign-By-Reign Record of the Rulers of Imperial Russia,Ed. Thames & Hudson Publishers, London , 1999.

Ce fel de opoziţie ucraineană susţine în realitate diplomaţia occidentală?

Ce fel de opoziţie ucraineană susţine în realitate diplomaţia occidentală?

Fotografie din 1999 care surprinde o manifestaţie a Partidului Naţional Socialist , devenit ulterior Svoboda

            

“Scurgerea” în presă a convorbirii telefonice private dintre ministrul de externe eston şi  Înaltul Reprezentant al UE pentru afaceri externe, Catherine Ashton, demonstrează faptul că diplomaţia occidentală ştia că lunetiştii care au destabilizat situaţia din Kiev nu i-au aparţinut lui Ianukovici ,ci opoziţiei pe care atât U.E. cât şi SUA o susţin. Preşedintele Obama susţine că nu cunoaşte existenţa unor acţiuni destabilizatoare care să implice forţele opoziţiei înainte ca regimul lui Ianukovici să fie răsturnat.  Oare aşa să fie ? Dacă într-adevăr nu se cunoşteau adevăratele preocupări ale opoziţiei , atunci de ce s-au grăbit atât diplomaţia americană cât şi cea europeană să susţină nişte grupuri politice de  activitatea cărora nu se ştia nimic. Se ştie că o grupare a opoziţiei ucrainene care pozează în apărătorii ai democraţiei şi libertăţilor cetăţeneşti este de fapt  de orientare neo-nazistă. Actualmente în Ucraina există 3 grupuri de opoziţie care  acum  sunt la guvernare.

Ascensiunea noii generaţii de extremişti de dreapta ucraineni

Gruparea neo-nazistă Svoboda  cunoscută înainte sub numele de Partidul Naţional Socialist din Ucraina este o organizaţie politică anti-semită, care reuşeşte   să obţină la alegerile  din 2012  , 37 de locuri de parlamentari în Rada Supremă a Ucrainei. Svoboda a ajuns să joace un rol de seamă în desfăşurarea protestelor din Piaţa Euromaidan din Kiev.

Înfiinţată în 2013, Sectorul de Dreapta devine o organizaţie “umbrelă”care aduce împreună toate grupările paramilitare ultranaţionaliste(Patrioţii Ucrainei,Trizub, SNA, UNA-UNSO şi Ciocanul Roşu) O lungă perioadă ,aceste grupări paramilitare ultranaţionaliste s-au antrenat pentru revoluţii armate în Ucraina.

Coaliţia formată din grupările paramilitare Adunarea Naţională din Ucraina şi Organizaţia naţională de autoapărare din Ucraina cunoscută după prescurtarea UNA-UNSCO este recunoscută ca fiind neonazistă ,după uniformele membrilor săi create în modelul celor din Waffen SS. O parte dintre aceste grupări au acţionat şi în războaiele din Cecenia.

Noul guvern ucrainean şi legăturile sale cu  neo-naziştii ucraineni

Noul guvern ucrainean condus de premierul Arsenii Iaţeniuc are în componenţa sa miniştri care au legături cu UNA-UNSCO.

Oleksandr Sich ,cel care ocupă funcţia de vicepremier în guvernul Iaţeniuc, este membru al partidului Svoboda.

Andrei Parubii a fost numit secretar al Consiliului Naţional de Securitate şi Apărare. El este fondatorul Partidului Naţional-Socialist din Ucraina (cu simbolul său neonazist wolfsangel).

Dmitri Iaroş, cel care conduce Sectorul de Dreapta, a fost ales secretar-adjunct pe lângă Andrei Parubii.

Dmitri Bulatov ,cel care ocupă funcţia de Ministru al Tineretului şi Sportului în guvernul Iaţeniuc, este cunoscut pentru legăturile sale strânse cu UNA-UNSCO.

Andrii Mohnic,vice-preşedinte al Svoboda, ocupă funcţia de Ministrul al Ecologiei.

Ihor Şvaica, ministrul Agriculturii , este şi el  membru al Svoboda.

Pe lângă miniştri în guvenul Iaţeniuc, Svoboda deţine şi funcţia de procuror-general al Ucrainei prin  Oleh Mahniţki.

Prima acţiune legislativă al noului parlament ucrainean din care face parte şi gruparea neo-nazistă a fost să abroge „legea limbilor regionale” care includea limbile rusă, română, maghiară şi tătară.

13 din cele 27 de regiuni ale Ucrainei, în special Crimeea şi Estul Ucrainei, foloseau limba rusă ca a doua limbă oficială. Alte 2 regiuni din Vestul Ucrainei au folosit limbile română şi maghiară ca limbi regionale. Proclamarea limbii ucrainene ca unică limbă de stat a fost un atac direct asupra  drepturilor culturale şi lingvistice ale numeroasei minorităţi ruse din Ucraina. După protestul Parlamantului European  care semnala încălcarea drepturilor minorităţilor din Ucraina, preşedintele interimar al Ucrainei, Oleksandr Turcinov, a decis să revină asupra deciziei. Totuşi atitudinea negativă faţă de minorităţile naţionale din Ucraina continuă să persiste. Noii parlamentari ucraineni intenţionează deasemenea să abroge legea care interzice” negarea sau scuzarea crimelor fascismului” .Nu trebuie uitat faptul că în Ucraina celui de al Doilea Război Mondial au fost ucişi aproximativ 1.7 milioane de evrei  cu ajutorul grupărilor ucrainene care au colaborat cu nazişti. Stepan Bandera , un colaborator al naziştilor care a participat la masacrarea evreilor ucraineni, a ajuns să fie numit erou naţional în Ucraina încă din mandatul preşedintelui Iuşcenco. Mulţi se concentrează asupra acţiunilor Rusiei, care de altfel îşi apără interesele strategice în zonă,chiar dacă este considerată invadatoare, şi uită că o grupare din  cele 3 ale opoziţiei ucrainene  propovăduieşte neo-nazismul ca politică de stat.

Surse

http://crossmap.christianpost.com/news/ukraines-neo-nazis-win-senior-government-posts-they-are-the-anti-russian-9248       

Prezentare de carte:Joseph Masco, The Nuclear Borderlands: The Manhattan Project in Post-Cold War New Mexico

Joseph Masco, The Nuclear Borderlands: The Manhattan Project in Post-Cold War New Mexico, Ed.Princeton University Press,Princeton, 2006.

Cartea lui Joseph Masco explorează efectul pe care l-au avut ploile radioactive produse de testele nucleare din Proiectul Manhattan asupra locuitorilor din New Mexico. Autorul  oferă primul studiu antropologic pe termen lung a consecinţelor expunerii îndelungate la radiaţii a corpului uman. Maco examinează deasemenea relaţia dintre savanţii implicaţii în dezvoltarea armamentului nuclear american şi activiştii care promovau neproliferarea nucleară. Obiectivul studiului  era să determine cum a influenţat dezbatere dintre savanţi şi activişti politica nucleară a SUA după Războiul Rece. În analiza sa etnografică, Masco afirmă faptul că SUA s-au concetrat în timpul Războiului Rece pe ameninţarea unei apocalipse nucleare şi au neglijat în acelaşi timp efectele extinse ale complexului nuclear asupra societăţii americane.

Autorul demonstrează faptul că bomba atomică nu a fost doar motorul dezvoltării ştiinţifice din SUA, ci şi  originea unei noi orientări cognitive în viaţa cotidiană.

Dezvăluind modul în care bomba nucleară a reconfigurat conceptul de timp, natură, rasă şi cetăţenie, cartea lui Joseph Masco oferă o nouă perspectivă teoretică asupra originii şi logicii culturii de securitate americane. Autorul evaluează efortul SUA de reconfigurare a politicii sale de neproliferare nucleară având ca principala ameninţare terorismul.

Studiul important şi impresionant al lui Masco demontrează cu abilitate faptul că armele nucleare nu trebuie detonate pentru a avea efecte profunde- efecte care se extind mult peste domeniul politicii şi relaţiilor internaţionale.

De la sovromuri la fonduri de investiţii

De la sovromuri la fonduri de investiţii

“Am scăpat de frăţia poporul sovietic cu gândul că ne vom croi destinele prin proprie voinţă, şi uite-aşa… au venit americanii. Şi pentru că sunt alte vremuri, nu s-au paraşutat, ci au aterizat pe şantierul Autostrăzii Transilvania sau deasupra gazelor de şist de la Bârlad şi Vama Veche, ori pe platformele petroliere din largul Mării Negre. Pe nesimţite, parteneriatul strategic Romania-SUA, necesar şi acceptat de populaţie, dar viciat de lăcomia unor companii în combinaţie cu obedienţa politicienilor, ne face să ne gândim că, în fapt, am schimbat un stăpân cu un altul.

Compania americană Bechtel a început acum zece ani să construiască autostrada Transilvania. A reuşit să termine doar o optime din ea. România a plătit însă americanilor 1,2 miliarde de euro. Dacă punem la socoteală prejudiciul rezultat din întârziere, dar şi sumele necesare reparării infrastructurii din zonă, factura depăşeşte lejer 2 miliarde de euro.

Înainte se numeau Sovromuri; erau societăţi mixte româno-sovietice menite a cimenta relaţiile dintre popoarele noastre prietene. Evident, puţini ştiau la acea vreme că rolul lor era mult mai simplu, să strângă 200 milioane de dolari, despăgubirile de război pe care România trebuia să le plătească vecinului de la Răsărit. Şi pentru că “prietenia” era de nezdruncinat, au strâns peste 2 miliarde de dolari, după care au plecat.

Acum se numesc Fonduri de investiţii şi vin din Vest. Nu vizează despăgubiri, ci doar resurse. Sunt reprezentate de “prieteni” ai naţiunii române. Foşti ambasadori, de exemplu Mark Gitenstein, ultimul reprezentant al Casei Albe, a fost ales, spre surprinderea neiniţiatilor, în Consiliul de Administraţie al Fondului Proprietatea. Ce are aşa de interesant acest Fond? Simplu: companii de stat de energie. Dar ce l-a determinat pe fostul ambasador să revină? Părea foarte supărat la terminarea mandatului.

“Am avut multe companii americane frustrate de imprevizibilitatea procesului de decizie. În special deciziile legate de recuperarea TVA datorată lor, de ajutorul de stat. Mai multe companii au fost foarte nemulţumite de licitaţii, au simţit că procesul era fie incorect, fie imprevizibil.“

La urma urmei, însă, cât de mulţi americani contribuie la economia românească, ca să merite efortul domnului Gitenstein? Potrivit statisticilor, aproape 40 de mii de oameni lucrează în 2700 de companii cu capital majoritar american, adică sub 1% din totalul forţei de muncă. În schimb, cu totul surprinzător, afacerile acestora depăşesc 3,5 miliarde de euro. Bun deal, dacă ne gândim că au investit doar 1 miliard de euro.

România mai are ceva important: o poziţie de invidiat pe harta gazelor naturale - convenţionale sau de şist. Coincidenţă sau nu, aproape imediat ne-am trezit cu o somitate americană, fostul general Wesley Clark. Are mult de muncă: reprezintă interesele Chevron la Bârlad şi Vama Veche, ale lui George Soros la Roşia Montană, şi ale Exxon Mobil în Marea Neagră. România poate dormi liniştită, marele aliat al poporului român veghează pentru liniştea noastră, şi vom primi pentru asta o redevenţă de sub 10%. Înainte se numea zeciuială, acum s-ar traduce doar ca impozit pe    prostia politicienilor români. Zdravaite, hello, goodbye!

Până la urmă americanii au venit. Cu o întârziere de 50 de ani, dar totuşi nepoţii unchiului SAM au venit. Americanii însă nu au venit singuri. În 2009, ne-au dat un acord cu Fondul Monetar Internaţional şi am scăpat de criză. Am scăpat pe hârtie…

TRILATERALA mondială, reprezentată de banii FMI, a preluat controlul de facto al marilor decizii economice din România. Asta pentru a avea siguranţa că îşi recuperează miliardele de euro date împrumut. Să nu se înţeleagă din acest discurs că am ceva împotriva FMI sau a fraţilor noştri mai mari de peste ocean. Eu îi iubesc pe americani la fel de mult cât ne iubesc ei nouă resursele naturale: de gaze, aur, cupru şi petrol. Istoria ne învăţă că americanii sunt un popor extrem de iubăreţ cu celelalte popoare care deţin resurse naturale. Într-adevăr, din când în când, mai izbucneşte câte un război. Dar noi nu avem de ce să ne facem griji, suntem sub umbrela NATO şi nici nu trebuie să fim cuceriţi, pentru că ne-am vândut deja. Ieftin, ce-i drept, dar ne-am vândut !

După această introducere pro-americană get-beget, o să facem o lecţie de relaţii publice, folositoare în special pentru oamenii de afaceri români. Mai exact o să facem diferenţa esenţială dintre lobby şi trafic de influenţă.

O ştire aparent banală a apărut zilele trecute pe site-ul reportervirtual.ro.Aici, jurnalistul Sabin Orcan, unul dintre foşti redactori şefi ai ziarului Adevărul, povestea cum patronul oficial al ziarului, omul de      afaceri Cristi Burci se întâlneşte zilnic – dimineaţă, la amiază şi seara – cu generalul american Wesley Clark. Discuţiile vizează exploatarea gazelor de şist în România. Generalul NATO este acum un om de afaceri prosper în domeniul energiei. Să nu credeţi că dl. Clark umbla cu sondele petroliere după dânsul sau cu utilajele de fracturare hidraulică. Domnia sa este ceea ce în limbaj de Washington se cheamă “a lobbyist”- adică un lobby-ist. Legislaţia românească nu a legalizat această ocupaţie, în codul nostru penal prăfuit această activitate se numeşte “trafic de influenţă” şi este similară corupţiei. În România, pentru trafic de influenţă se face închisoare la greu: parlamentari, oameni de afaceri, chiar şi miniştri, diverşi funcţionari mai mari sau mai mici au fost acuzaţi şi unii chiar condamnaţi pentru că şi-au traficat influenţa pentru interesele lor sau ale altora. La Wasghinton, dar şi la Bruxelles, lobbyştii fac milioane de euro din această activitate, care în esenţă înseamnă influenţarea unor decizii guvernamentale în favoarea unor companii. Ceea ce face cu succes generalul NATO la Bucureşti!

Când a ajuns la Bucuresti anul trecut după ce USL a câştigat alegerile, generalul Wesley Clark a fost sincer şi a spus aşa: “Cred că voi putea atrage investitori şi creşterea economică a României. Ştim că există o revoluţie energetică în desfăşurare în lume, iar în România există un potenţial al carburilor, există surse de apă care pot produce energie. Consider că România poate deveni un principal exportator de energie.”Aşadar generalul a venit să facă bani în România în sectorul energetic.Domnia sa cunoaşte foarte bine regiunea Balcanilor, deoarece în 1999 a condus trupele NATO în războiul din fosta Iugoslavie.

Americanii i-au eliberat pe musulmanii din regiunea Kosovo din mâinile opresorilor sârbi. Toate bune şi frumoase. Problema este că fosta provincie sârbească deţine cele mai mari rezerve de cărbune demonstrate din lume. Concesiunea rezervelor din Kosovo s-a făcut către miliardarul american George Soros, cel care deţine acţiuni şi în proiectul minier de la Roşia Montană, de exploatare a aurului. Rezervele de cărbune din Kosovo sunt estimate la 300 de miliarde de dolari. Soros este principalul finanţator al Partidului Democrat din Statele Unite în ultimele două alegeri, când preşedinte a fost ales democratul Barack Obama. La rândul său, generalul Wesley Clark este membru al Partidului Democrat.

Generalul a candidat la alegerile prezidenţiale din 2004, când s-a retras în faţa colegului său John Kerry – acesta din urmă a pierdut la rândul lui alegerile în faţa lui George Bush. Acum John Kerry este mâna dreaptă a lui Barack Obama şi secretarul de stat de la Casa Albă, adică ministrul de externe al Statelor Unite ale Americii, şeful diplomaţiei. Evident, având prieteni aşa de sus-puşi, generalul Clark nu are probleme să facă lobby în ţări bananiere ca România, Serbia, Kosovo sau Bulgaria. Asta pentru că politicienii din aceste ţări depind sută la sută de deciziile diplomaţiei americane. La schimb, pentru protecţie, aceste ţări trebuie să cedeze corporatilor americane hălci întregi din resursele lor energetice şi minerale. It’s just business, cum zic americanii!

În România, fostul general NATO trebuie să rezolve chestiunea exploatării gazelor de şist în favoarea companiei Chevron, afacerea Roşia Montană în favoarea lui George Soros, cea legată de exploatarea zăcămintelor de gaz din Marea Neagră în beneficiul Exxon Mobile, plus altele afaceri minore, cum ar fi CUPRUMIN sau CFR Marfă.

Revenind la declaraţiile jurnalistului Sabin Orcan, rezultă că generalul Clark îl are ca persoană de legătură în România pe controversatul om de afaceri Cristi Burci. Numele său a apărut în contextul privatizării CFR Marfă, alături de numele unei companii americane numite OMNITRAX. Burci este apropiatul fostului ministru Miron Mitrea şi unul dintre oamenii de bază ai noii guvernări USL. Acelaşi Burci îşi foloseşte canalele din mass media pe care le controlează pentru a susţine exploatarea gazelor de şist. În esenţă ideea poate fi bună pentru industria românească, aşa cum s-a dovedit în Statele Unite. Pe de altă parte, politicienii nu trebuie să uite că au      o datorie faţa de poporul român, nu faţă de companiile de lobby de la Washington şi că deciziile lor ne vor influenţa destinul pentru mulţi ani de acum încolo…

Citate celebre ale lui Alexandr Puşkin

Citate celebre ale lui Alexandr Puşkin

Unde nu ajunge spada legii, ajunge biciul satirei.

Extazul este un pahar plin cu ceai şi o bucăţică de zahăr în gură.

Cu cât limba este mai bogată în expresii şi locuţiuni, cu atât mai bine pentru scriitorul iscusit.

Un savant fără talent seamănă cu un biet catâr care a rupt în bucăţi şi a înghiţit Coranul pentru a se pătrunde de spiritul lui Mahomed.

Două idei fixe nu pot sta concomitent laolaltă în mintea omului, aşa după cum două corpuri nu pot ocupa acelaşi loc în spaţiu, în acelaş timp.

Nu le-ar strica poeţilor noştri o mai mare bogăţie de idei decât aceea de care dau dovadă de obicei. Numai cu amintirile despre apusa tinereţe literatura noastră nu va ajunge departe.

Limba scrisă se împrospătează în fiece clipă prin expresii care se nasc din procesul vorbirii curente, dar ea nu trebuie să renunţe în niciun chip la ceea ce a acumulat în cursul veacurilor.

Poet care îndrăgeşti lucrurile pe care le faci, esti mulţumit? Eşti rege, trăieşte în singurătate şi lasă lumea să râdă, nu te încrede în elogiile ei şi nici să nu-ţi pese dacă îţi dărâmă altarul.

Este de ajuns un dicţionar pentru a conţine toate cuvintele. Dar gândirii îi trebuie infinitul.

Nu-ncape vanitate când slujeşti Muzelor; arta cere măreţie.

Cine trăieşte în izolare nu poate să nu urască oamenii.

Îmi e destul să ştiu că pot.

Dracu' m-a pus să mă nasc în Rusia cu talent şi cu suflet!

Lectura, iată învăţătura cea mai bună.

Limba de toate zilele a poporului simplu (care nu citeşte cărţi străine şi care, slavă Domnului, nu-şi exprimă gândurile, ca noi, pe franţuzeşte) este de asemenea demnă de cele mai profunde cercetări.

Traducătorii sunt caii de tracţiune ai culturii.

Libertatea noastră politică nu poate fi despărţită de eliberarea ţăranilor.

Este cu neputinţă ca oamenii să nu înţeleagă odată şi odată cruzimea ridicolă a războiului, aşa cum şi-au dat seama de esenţa robiei, a puterii ţariste etc.

Fericit cel ce a fost tânăr în tinereţea sa, fericit cel ce a ştiut să se maturizeze la timp!

Ca material literar, limba rusă este incomparabil superioară tuturor limbilor europene... Numai o minte de revoluţionar... poate iubi Rusia, tot aşa cum numai un scriitor poate iubi limba ei. Totul poate fi creat din nou în această Rusie şi în această limbă rusă.

Ţarului nu i-a convenit că nu am primit cu umilinţă şi recunoştinţă rangul meu de kammerjunker. Pot fi supusul împăratului... dar slugă şi măscărici nu voi fi nici împăratului ceresc. Şi ce profundă imoralitate în moravurile ocârmuirii noastre!

Cele mai îndrăgite poezii ale lui Puşkin:

Fântânii din Bahcisarai

Fântână a iubirii, vie!

Doi trandafiri ţi-aduc în dar.

Şoptirea ta mi-e dragă mie,

Poeticul tău plâns, amar.

Mă scaldă ca-ntr-o rouă rece

O pulbere de-argint curat.

Curgi, drag izvor, şi te petrece!

Şopteşte-mi tot ce s-a-ntâmplat…

Fântână-a dragostei, amară!

Pe-a tale lespezi am slăvit

Iubita, depărtata ţară.

Tu de Maria n-ai grăit…

O, pală stea-n saraiul mare!

Şi-aici uitarea te-a închis?

Maria şi Zarema oare

Sunt numai umbra unui vis?

Sau poate a gândului aripă

Într-un pustiu a zugrăvit

Un vis care-a ţinut o clipă,

De suflet în zadar râvnit?

Eu Te-am Iubit

Eu te-am iubit şi poate că iubirea

În suflet încă nu s-a stins de tot;

Dar nici nelinişte şi nici tristeţe

Ea nu îţi va mai da, aşa socot.

Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,

De gelozie, de sfială chinuit.

Dea Domnul să mai fii cîndva iubită

Aşa adînc, aşa gingaş cum te-am iubit.