Importanţa geostrategică a Ucrainei pentru Rusia

Importanţa geostrategică a Ucrainei pentru Rusia

Imagine:http://www.themoscowtimes.com/opinion/article/how-russia-lost-ukraine/488388.html

Poziţia geostrategică a Ucrainei este importantă pentru extinderea perimetrului de securitate a Rusiei . Obiectivul actual al Rusiei  este de  a-şi reface dominaţia în fostele republici ale URSS. Faptul că identitatea naţională ucraineană este incorporată de Moscova  într-o origine comună care datează din perioada Rusiei Kievene ,serveşte acţiunii Rusiei de a pune bazele unei noi uniuni culturale care să servească intereselor politice ale Rusiei. Presiunile economice din partea Kremlinului şi-au atins obiectivul de a îndepărta Kievul de o eventuală integrare în comunitatea europeană. Ameninţările cu secesiunea populaţiei de etnie majoritară rusă din Crimea şi Estul Ucrainei, sprijinite direct de Moscova,  sunt un nou motiv pentru care Ucraina nu-şi poate permite o îndepărtare politică de Rusia.

Originea şi identitatea naţională a ucrainenilor

Termenul de etnie şi naţionalitate sunt  nişte concepte relativ moderne care nu pot descrie exact originea grupului slavilor de est, din care fac parte ucrainenii ,ruşii şi bieloruşii. Actualele grupuri etnice care îşi au originea în marele grup al slavilor de est erau clasificate de lingviştii şi etnologii din secolului al XIX lea sub următoarele  denumiri: Marii ruşi(ruşii), Micii ruşi(ucrainenii) şi Bieloruşi. Studiile etnografice din secolul al XIX lea noteză diferenţele lingvistice şi culturale dintre actualele grupuri etnice ale slavilor din est, dar nu au putut să traseze o graniţă clară între teritoriile ocupate de aceste grupuri.  A divide originea unei comunităţi pe etnii nu este un instrument analitic prea util. O comunitate ligvistică nu este acelaşi lucru cu un stat naţional.

Cu toate că există diferenţe majore între cele trei grupuri ,în perioada premodernă ei  au fost identificaţi sub denumirea de ruşi, care apoi şi-au dezvoltat nişte identităţi ruse aparte. Identitatea etnică a ucrainenilor (micii ruşi) se dezvoltă începând cu secolul al XVI lea , iar identitate ruşilor(începând cu Rusia Imperială).

Atât ucrainenii ,cât şi ruşii îşi au originea comună din perioada Rusiei Kievene(sec.X-XIII). Explorarea idenţităţilor etnoculturale din Rusia Kieveană este un element definitoriu pentru a înţelege identitatea naţională ucraineană. Termenul de Rusia Kieveană apare în istoriografia Imperiului ţarist şi este folosită în delimitarea perioadelor istorice ale ruşilor(cealaltă perioada fiind Rusia Moscovită). Această perioadă a Rusiei Kievene mai este denumită şi perioada”  tuturor ruşilor”  . Istoriografia ucraineană de la început de secol XX a încercat din greu să scoată perioada Rusiei Kievene din istoriografia imperială rusă. Rusia Kieveană a fost  întemeiată de Oleg, de origine varegă(o altă denumire a vikingilor ),o dată cu cucerirea Kievului în 882 . Oleg  a fost succesorul lui Rurik, întemeietor al Novgorodului(aşezare varegă cunoscută sub numele iniţial de Holmgard) şi al dinastiei rurikide . Rusia Kieveană ,continuă să fie văzută în Rusia şi în Occident , ca fiind nu doar punctul de plecare a celor trei naţiuni a slavilor de est , ci şi casa unei “vechi naţionalităţi ruse” chiar dacă există diferenţe de viziune. Termenul provine de la părintele istoriografiei ruse , Vasili Kliucevski.

Identitatea ucrainenilor, o dată cu dispariţia Hetmanatului cazacilor zaporojeni în 1764,  a ajuns să fie incorporată în  caracterul multietnic şi multicultural al Imperiului ţarist.

Ucrainenii au ajuns să fie cei ma activi constructori ai idelogiei , a instituţiilor şi a aparatului de stat al Imperiului  Ţarist. Etnicii ucraineni au ajuns să fie 25% din populaţia totală a imperiului în 1795. Dar o dată cu oportunitatea de a se implica activ în afacerile imperiului ţarist , ucrainenii au ajuns să fie şi victimele noului proiect imperial. Ideea de stat bine organizat şi doctrina cameralistă de conducere a statului de oigine germană au ajuns să fi însuşite şi de Imperiul ţarist . Intelectualii kieveni au ajutat imperiul să asimileze noua politică de guvernare.

Vârful influenţei ucrainene în interiorul imperiului ţarist a fot atinsă în perioada domniei împărătesei Elisabeta(1741-1762 ), atunci când Alexei Razumovski,fiului unui cazac ucrainean,  s-a căsătorit cu împărăteasa.În respectiva perioadă , o mare parte din guberniile imperiului erau administrate de kieveni.

Teritoriul hetmanatului cazacilor zaporojeni a ajuns să fie înglobat în provincia imperială denumită Noua Rusie, care a fost ulterior colonizată cu colonişti din toate colţurile imperiului ţarist. Ucrainenii  şi-au păstrat identitatea culturală , socială şi politică în imperiu. Teritoriile autonome în care nobili ucrainenii aveau aceleaşi privilegii ca şi nobilii ruşii, au început să constituie o neplăcere pentru împărăteasa Ecaterina cea Mare, care lansează procesul de “rusificare” , încurajată de memorandumul lui Grigori Teplov care avea la bază faptul că atât ruşii şi ucrainenii au aceiaşi origine care porneşte de la Rusia Kieveană. Această identitate a tuturor ruşilor din grupul slavilor de est  a ajuns să înglobeze indentităţile naţionale ale ucrainenilor şi ruşilor. Identitatea ucraineana a rămas incorporată astfel până la dezmemebrarea URSS în 1991, atunci când reînvie naţionalismul ucrainean ,o dată cu apariţia statului independent ucrainean.

Interdepenţa politică şi economică între Rusia şi Ucraină

Uzul limbii ruse în macroregiunile de dezvoltare a Ucrainei ,http://www.russia-ukraine-travel.com/language-in-ukraine.html

Înainte de a discuta dependenţa energetică a Ucrainei de gazul rusesc ,este oportună şi o analiza a  importanţei Ucrainei  pentru statutul de putere regională a Moscovei.

Cele mai multe analize care au subliniat importanţa economică a Ucrainei pentru Rusia s-au bazat pe următoarele afirmaţii false:

1.      Ucraina este grânarul Rusiei. Fără aprovizionarea cu produse agricole din Ucraina , Rusia ar suferi de foame.  Un argument împotriva acestei afirmaţii este faptul că statisticile exporturilor de grâne din Ucraina arată faptul că statul ucrainean exportă cea mai mare parte din producţia sa de cereale căre Europa de Vest .  Doar 15% din volumul exporturilor de cereale din Ucraina , se îndreaptă către Rusia.  Grâul ucrainean a avut întotdeuna competitori puternici pe piaţa de cereale din Moscova şi Sankt Petersburg. Producţia internă de cereale a Rusiei acoperă integral  necesarul său de consum şi îi permite să  facă şi exporturi.

2.      Ucraina separă Rusia de Marea Neagră şi Mare Azov , închizând astfel accesul Moscovei pe pieţele externe. Într-adevăr. mai mult de jumătate din exporturile Imperiului ţarist şi a URSS au utilizat porturile de la Marea Neagră,dar diferenţa o face faptul că majoritatea exporturilor făcute din porturile de la Marea Neagră , erau făcute de nave comerciale aparţinând etnicilor ucraineni. Conform statisticilor oficiale  a transporturilor de mărfuri pe cale ferată din Rusia , cel mai folosit port din sud a fost Rostov pe Don. Cea mai mare parte a exporturilor ruseşti sunt efectuate din porturile de la Marea Baltică.În 2006 ,portul Primorsk de la Marea Baltică a ocupat primul loc la exportul de petrol brut. Ucraina nu a restricţionat utilizarea în comun cu Rusia , a porturilor din Marea Neagră.

3.       Ucraina este indispensabilă Rusiei în ceea ce priveşte aprovizionare cu cărbune şi minereu de fier. Afirmaţia este complet nefondată , având în vedere că Ucraina nu are altă sursă de energie proprie decât cărbunele din bazinul Doneţk. Nici nu se pune problema  ca Ucraina să exporte din producţia sa de cărbune. Rusia are cantităţi enorme de cărbune în regiunea Urali şi Siberia. În ceea ce priveşte exportul de minereu de fier, Ucraina exportă într-adevăr cantităţi semnificative Rusiei ,dar nu într-o măsură care să ne facă să afirmăm că există o dependenţă rusă faţă de minereul de fier din Ucraina. În plus Rusia are foarte multe regiune unde există minereu de fier care nu este exploatat . Oricum zăcămintele de minereu de fier a Ucrainei sunt de mici dimensiuni comparativ cu ce necesită Rusia.

Demontând aceste afirmaţii ,putem trage concluzia că pentru Rusia , Ucraina are doar un interes geostrategic.

Având în vedere că Ucraina este într-adevăr foarte dependentă de gazul rusesc şi în acelaşi timp este şi restanţă la plata cantităţii de gaz livrate de Rusia , o obligă să aibe relaţii bune cu Rusia. Nu de puţine ori Moscova a stopat exporturile de gaz către Ucraina , doar pentru a reorienta atitudinea Ucrainei faţă de Rusia. Din punct de vedere economic Ucraina  nu poate face faţă mediului cocurenţial al economiei din zona Uniunii Europene.

 Ucraina a reînnoit încă o dată permisiunea de staţionare la Sevastopol, a  flotei ruse din Marea Neagră până în 2042. Se pare că presiunile politice ale Kremlinului au făcut-o să accepte păstrarea bazei navale ruse pe teritoriul său. Deasemena nu trebuie să uităm faptul că în macroregiunile de dezvoltare din sudul Ucrainei, limba predominantă este limba rusă , având  vedere că o mare parte din populaţie este chiar de etnie rusă. Chiar dacă Ucraina are dezideratul de a rămâne independentă poltic , ea nu are suficiente resurse economice.

Având în vedere că extinderea NATO a ajuns la graniţele Ucrainei , Rusia va face tot posibililul să menţină Ucraina un stat tampon între teritoriul rus şi NATO şi să o replaseze pre sfera de dominaţie a Moscovei.

O mare parte din populaţia ucraineană crede că singura soluţie pentru o redresare a economiei Ucrainei este colaborarea economică strânsă cu Rusia.

Politica guvernului de la Kiev va rămâne în permanenţă legată de dilema referitoare la menţinerea independenţei politice complete concomitent cu obţinerea beneficiilor economice din colaborarea cu Rusia. Cert este că U  craina este în pragul unei catastrofe economice, cu standarde de viaţă care au scăzut cu 80% după prăbuşirea URSS.

Ruperea relaţiilor economice cu Rusia , ar activa mişcările secesioniste din Crimea şi Estul Ucrainei.  Rusia poate destabiliza foarte uşor Ucraina prin iniţierea unor revolte în interiorul societăţii ucrainene

Viitorul Ucrainei:  uniunea  cu  Rusia sau reorientarea către Uniunea Europeană

O reorientare a Ucrainei către spaţiul politic şi economic european este încă un fapt foarte puţin probabil , având în vedere că SUA nu are în intenţia sa  integrarea  Ucrainei în  Uniunea Europenă. Acţiunile indepente ale UE nu vor avea succes atât timp cât americanii păstrează un caracter rezervat. Atitudinea reţinută a americanilor se datorează faptului că Rusia şi-ar putea intensifica la rândul ei imixtiunea în afacerile interne ale statelor din America Latină. Rusia a formulat încă din 1992 , o proprie” variantă de doctrină Monroe” ,care prevede reintegrarea fostelor republici sovietice într-o comunitate politico-economică guvernată de Moscova. Ideea lui Putin de a crea o uniune euroasiatică vine pe aceiaşi tendinţă rusă de a fixa un perimetru de securitate în jurul graniţelor Rusiei.

Kremlinul exercită o presiune enormă asupra Ucrainei de a se integra într-un spaţiu economic comun . Rusia deposedează gradual Ucraina de principalele sale active industriale prin intermediul fuziunii sau  preluarii lor directe de către firmele ruseşti. Acţiunea din prezent al preşedintelui ucrainean Viktor Ianukovici de a renunţa la Acordul de Asociere cu UE pentru a întări cooperarea economică cu Rusia este o consecinţa a faptului că UE nu poate asigura securitatea internă a teritoriului ucrainean în faţa presiunilor economice ale  Rusiei. Catastrofa economică din Ucraina nu poate fi îndepărtată de UE , având în vedere că firmele ucrainene nu pot rezista concurenţei exercitate de o eventuală integrare în economia de piaţa a Uniunii Europene.

Bibliografie

1.      Serghei Plohii, The Origins of the Slavic Nations: Premodern Identities in Russia,

Ukraine, and Belarus,Ed. Cambridge University Press ,Cambridge, 2006.,pp.1-25.

2.      Idem, Ukraine and Russia: Representations of the Past ,Ed. University of Toronto Press , Toronto ,2008.pp.34-48.

3.      Paul J. D'Anieri, Economic Interdependence in Ukrainian-Russian Relations,Ed. State University of New York Press, Albany,1999.

4.      Olena Viter, Rostislav Pavlenco, Mihailo Honchar, Ukraine: Post-Revolution Energy Policy and Relations with Russia (Russian Foreign Energy Policy),Ed. GMB Publishing Ltd ,Londra,2006.

5.      http://www.foreignpolicy.com/articles/2012/01/03/8_geopolitically_endangered_species?page=0,3

Bombardierul strategic Tupolev (Tu-160), “vârful de lance” al noii aviaţii militare ruse

Bombardierul strategic  Tupolev (Tu-160), “vârful de lance” al noii aviaţii militare ruse

http://warfare.be/db/catid/367/linkid/1620/   Tu-160 în faza de realimentare în zbor

Bombardierul strategic rusesc Tupolev(Tu-160 , indicativ NATO:Blackjack)  proiectat în perioada URSS-ului , este un avion supersonic cu aripi în săgeată de geometrie variabilă(“aripi mobile”) proiectat de Biroul de proiectare Tupolev. În momentul de faţă bombardierul strategic Tu-160 este cel mai mare avion de luptă din lume şi în acelaşi timp cel mai mare supersonic din istorie. Dintre categoria avioanelor de luptă , Tu-160 deţine recordul pentru cea mai mare greutate de decolare .În 2010  ,Tu-160 a  reuşit să atingă un nou record , reuşind să zboare pe o distanţă de 18000 de km.

Cronologia dezvoltării bombardierului strategic Tupolev (Tu-160)

Ca urmare a faptului că în 1967  americanii  începuseră lucrul la bombardierul strategic B-1 Lancer, URSS a decis să dezvolte deasemenea o replică pentru modelul de bombardier american aflat în dezvoltare. Macheta pe scară largă a bombardierului Tupolev( Tu-160) a apărut în 1977 .  Proiectantul şef a fost inginerul Valentin Ivanovici Blizniuc de la Biroul de proiectare Tupolev.

Primul zbor al bombardierului strategic supersonic  Tu-160 a avut loc la 16 decembrie 1981. Criza din ultimii anii de existenţă ai URSS a întârziat punerea în construcţia de serie. În 1990 au fost construite 34 de bombardiere Tu-160. După căderea URSS , Rusia preia cea  mai mare parte dintre ele(12 moştenite de la URSS şi 8 primite din Ucraina) şi le modernizează în 1996.  Din 2005 , Tu-160 este în dotarea fortelor aeriene ruseşti. În stadiul curent, Rusia are 15 bombardiere strategice Tu-160  ,gata modernizate şi pregătite de operaţiuni.

http://warfare.be/db/catid/367/linkid/1620/

Descrierea celor mai importante aspecte tehnice

Tu-160(varianta modernizată)  este un bombardier strategic multirol capabil să lanseze bombe ghidate prin laser şi rachete atât de la altitudine mare cât şi mică. Contopirea aripilor cu restul corpului avionului eficientizează uzul spaţiului intern pentru arme , combustibil şi echipamente de avionică. Corpul aeronavei este construit dintr-un aliaj de aluminiu foarte rezistent. Deasemenea titanul şi oţelul sunt regăsite în componenţa părţilor critice care absorb sarcinile structurale principale.  Învelişul aripilor  , a fuselajului, a trapei călii interne de arme şi a marginilor din coadă au în alcătuire fibră de sticlă şi textolit.  Profilul de tip fagure completează structura acestor elemente uşoare. Fuselajul este de tip semicocă.

Pentru a îmbunătăţi manevrabilitatea la viteze mici, aripile din exterior(secţiunea centrală a aripilor de la Tu-160 este contopită cu fuselajul) ,au voletul bordului de atac în patru secţiuni şi flapsuri cu fante duble dispuse în trei secţiuni. Printr-un element de acţionare hidraulic ,aripile pot fi reglate la unghiuri de 20 °, 35 ° şi 65 °.

Coada reglabilă are suprafeţe cruciforme. Toate stabilizatoarele şi platformele trapezoidale sunt conectate printr-o secţiune centrală înt-o singură unitate de bază.

Trenul de aterizare cu retractare hidraulică este în triciclu. Roţile din botul avion au un sistem de protecţie împotriva noroiului , zăpezii , mocirlei şi a obiectelor străine care pot ajunge în motor. Cele 12 roţi din trenul principal de aterizare sunt dispuse în două grupuri de câte şase roţi dispuse pe fiecare parte.  Aranjamentul în acest fel al roţilor din trenul de aterizare micşorează  timpul de rulare de pe pistă şi asigură o securitate crescută.

Bombardierul are 4 turboreactoare postcombustie Kuzneţov NK-321(care generează fiecare câte 25000 kilograme forţă) capabile să dezvolte o viteză de 2 Mach(2230km pe oră) . Realimentarea cu combustibil a bombardierului se poate face şi aerian. Distanţa maximă de zbor fără realimentare este de 13950 km(15  ore de zbor neîntrerupt). Raza de acţiune este de 6000 km. Pentru a decola bombardierul are nevoie de o distanţă de doar 900 de metri . Bombardierul poate zbura până la o altitudine de 15000 de metri. Greutatea maximă la decolare este de 275 de tone.

Echipamentele de avionică ale bombardierului sunt de ultimă generaţie şi au montat un sistem de navigare  prin satelit(localizare prin satelit cu ajutorul GLONASS , alternativa rusească la GPS). Ghidajul armelor lansate se poate face deasemenea prin satelit. Bombardierul poate zbura la o înălţime foarte mică de sol cu ajutorul radarului Sopka(deal) de evitare a solului montat în cupola pentru echipament radar din vârful bombardierului. Zborul  la o înălţime foarte mică a bombardierului  îl face să fie foarte greu detectat de radare.

În armamentul prezent la bord  sunt incluse şi rachetele de ultimă generaţie Kh-101(acurateţea de lovire este de 6-9 metri) şi Kh-555 (rachete de croazieră strategice din familia de rachete Kh-55).Modelul de rachetă Kh-102 este purtător de focoase nucleare.  Deasemenea Tu-160 are la bord în 24 de rachete aer-sol Kh-15C. Armamentul este completat de rachete Kh-55 SM(rază de acţiune de 3000 km). Greutatea maximă de armament transportat este de 40 de tone.

Tupolev Tu-160 comparat cu B-1 Lancer

În primul  rând ,preţul unui bombardier Tu-160 este de 228 milioane de dolari , mai ieftin decât bombardierul american rival B-1 Lancer care costă 283 de milioane de dolari.

Ambele bombardiere , atât Tu-160 cât şi B-1 Lancer ,sunt similare ca înfăţisare . Bombardierul rus şi cel american sunt avioane supersonice cu aripi în geometrie variabilă. Chiar dacă în aparenţă se aseamănă cu bombardierul B-1 , Tu-160 face parte dintr-o altă clasă de avioane de luptă al căror rol principal este să  fie o platformă de lansare a rachetelor strategice.

Diferenţa este că Tu-160 este mai mare şi mai rapid comparativ cu bombardierul american B-1 Lancer şi are o arie  de operaţiune uşor mai mare. B-1 Lancer are totuşi sarcina utilă mai mare decât Tu-160. Motivul pentru care constructorii americani au hotărât să limiteze viteza până în 2 Mach era legată de profilul lăsat de bombardierul B-1 Lancer pe ecranele radar.

O ultimă diferenţă este tipul de vopsea folosit.  În timp ce Tu-160 este acoperit de o vopsea albă care respinge radiaţiile termale , B-1 Lancer este vopsit cu o culoare neagră care absoarbe  o parte din undele radar.

În concluzie cele două bombardiere şi-au perfecţionat fiecare nişte caracteristici şi funcţii aparte. Până când Rusia va proiecta un avion invizibil capabil să atingă calităţile bombardierului stealth B-2 Spirit , Tu-160 va rămâne bombardierul de bază al forţelor strategice ruseşti. Dar având în vedere cât de scumpă este fabricarea unui asemenea bombardier( 800 de milioane de dolari este costul pentru un bombardier B-2 Spirit), rămâne de văzut cum va reuşi Rusia să-şi gestioneze resursele financiare.

Chiar dacă avioanele de luptă au un aspect atrăgător , nu trebuie să uităm faptul că sunt în esenţă nişte maşini de ucis care nu ajută la progresul omenirii.

Bibliografie

Yefim Gordon, Tupolev Tu-160 Blackjack: Russia's Answer to the B-1, Ed. Midland Publishing Limited ,Birmingham, 2003, pp.59-66.

http://telegrafist.org/2013/08/27/81829/

Misterul asasinatului preşedintelui J.F.Kennedy Crimă sau conspiraţie a serviciilor secrete?

Misterul asasinatului preşedintelui  J.F.Kennedy

Crimă sau conspiraţie a serviciilor secrete?

Sursa imagine: http://www.the60sofficialsite.com/Zapruder_Effect.html

Acum când se împlinesc 50  de ani de la asasinatul lui Kennedy , încă persistă îndoielile legate de circumstanţele asasinării sale şi de autorii adevărati ai acestui act criminal asupra conducerii americane. Conform unui sondaj realizat de Gallup , 61% dintre americani încă mai cred , după 50 de ani , că şi alţii în afara lui Lee Harvey Oswald sunt implicaţi în asasinarea lui Kennedy . Principala suspectă  în acestă teorie a  conspiraţiei rămâne agenţia de spionaj  CIA , care a reuşit să ascundă până acum  adevărul legat de implicarea sa. 

Preşedintelui, Kennedy  i-a plăcut să facă de multe ori referire la Abraham Lincoln în special în timpul discursurilor importante ale preşedinţiei sale. Atât preşedintele Kennedy cât şi Abraham Lincoln au luptat pentru drepturi civile. Faptul că au avut şi acelaşi sfârşit tragic ca şi preşedintele Abraham Lincoln, preşedintele Kennedy devine alături de predecesorul său un model arhetipal pentru societatea americană.

Situaţia socială şi politică în SUA la începutul anilor ‘60

Pentru SUA, anii’60 au marcat tulburări atât în plan intern cât şi pe plan extern.  Segregarea rasială a fost cea mai gravă problemă , pe care SUA o avea la începutul anilor ’60 . Discriminarea rasială  a determinat apariţia unor mari tensiuni în rândul societaţii americane. La toate se adaugă discrimanarea pe bază de sex şi lipsa  programelor de combatere a sărăciei.  Deasemenea tot mai mulţi studenţi şi activişti pentru drepturi civile au început să acuze Administraţia americană de faptul că îngrădeşte exercitarea libertăţilor garantate de Constituţia americană(libertatea cuvântului şi libertatea de întrunire).Criza prin care  trecea societatea americană a anilor’60 a determinat apariţia unei revoluţii culturale care a purtat şi numele de contracultură. Această contracultură a fost alimentată şi de o puternică mişcarea pacifistă care condamna intervenţia militară americană din Vietnam. Industrializarea rapidă neînsoţită de măsuri precise care să combată poluarea mediului a reprezentat o altă sursă de numulţumire socială care va determina apariţia mişcărilor ecologiste.

Politica externă americană la începutul anilor ’60   a fost marcată deasemenea de multe tensiuni .  Confruntarea ideologică dintre SUA şi URSS , ca factor determinant a Războiului Rece, a dus uneori la luarea unor decizii de politică externă neinspirate.  Eşecul Invaziei din Golful Porcilor(1961) în care s-a încercat înlăturarea regimului Castro , precum şi decizia de a interveni militar în Vietnam(din timpul administraţiei Eisenhower au fost principalele greşeli ale Administraţiei americane. Proasta comunicare dintre  SUA şi URSS a fost la un pas de a arunca lumea într-un război nuclear ,aşa cum a fost cazul   Crizei rachetelor din Cuba . Preşedintele Kennedy a fost nevoit să se confrunte cu puternicele dezacorduri politice interne încă de la începutul mandatului său şi nu toţi au înţeles într-un mod poztiv încercările sale de reformare a mecanismului politic american.

Momentul asasinatului  şi concluziile anchetei oficiale

Asasinatul preşedintelui  J.F.Kennedy  a  fost una dintre cele mai mari drame prin care a trecut societatea americană, după asasinatul preşedintelui Abraham Lincoln de la sfârşitul Războiului Civil din 1865 , dacă discutăm strict de liderii politici americani.

Pe 22 noiembrie 1963 , preşedintele J.F. Keneddy se afla într-o vizită electorală în Dallas (Texas) În respectiva zi , J.F.Kennedy împreună cu soţia sa Jacqueline Kennedy  şi guverntorul John Connaly se aflau într-o limuzină decapotabilă  care traversa oraşul Dallas  . Preşedintele avea în program , un prânz de lucru la Centrul comercial din Dallas(Trade Mart), unde trebuia să se întâlnească cu un grup de oficialităţi al oraşului. Atunci când limuzina preşedintelui a ajuns în piaţa Dealey , la ora 12:32(ora locală), un lunetist a tras mai multe focuri în direcţia acesteia.  Preşedintele a fost împuşcat mortal în zona capului , iar guvernatorul Texasului, John Connaly  a fost rănit grav în urma atacului.

Aşa cum au concluzionat anchetatorii din Comisia Warren(care a preluat oficial ancheta asasinatului) , împuşcăturile asupra limuzinei oficiale au fost trase de la etajul şase  al  clădirii Texas  School Book Depository.   Preşedintele Kennedy este oficial declarat mort la ora 13:00 în camera de urgenţă a spitalului Parkland din Dallas.

Conform concluziilor finale ale Comisiei Warren , singurul responsabill pentru asasinarea preşedintelui a fost Lee Harvey Oswald . Comisia nu a luat niciodată în considerare faptul că ar putea exista mai mulţi autori.

Expertiza balistică  a două fragmente de gloanţe găsite în limuzina prezidenţială  precum şi a  glonţului întreg  găsit la  guvernatorul  Connaly ,a concluzionat că arma folosită a fost o carabină Mannlicher  Carcano de calibru 6,5mm , model 91/38. Tuburile goale şi arma au fost găsite la etajul al şaselea al clădirii Texas School Book .

Autopsia inclusă în investigaţia Comisiei Warren concluzionează că preşedintele Kennedy a fost împuşcat din spate de la înălţime cu două gloanţe . Un glonţ i-a străpuns gâtul lovindu-l ulterior şi pe guvernatorul Connaly , iar celălalt a distrus partea dreaptă a creierului cauzând  decesul.

Investigaţia suplimentară a Comisiei Warren a inclus şi analiza traiectoriei gloanţelor care s-a făcut pe baza expertizei filmelor şi fotografiilor făcute de martorii oculari(Abraham Zapruder, Orville  Nix, Mary Muchmore )care erau aproape de limuzina prezidenţială. S-a concluzionat că tooate gloanţele au fost trase din spatele limuzinei.

În cazul dovezilor care atestă vinovăţia lui Lee Harvey Oswald, Comisia Warren menţionează prezenţa amprentelor lui Lee Harvey Oswald  pe arma găsită , precum şi o fotografie  în care el este surprins cu carabina Mannlicher Carcano de calibru 6,5 mm , model 91/38.  Lee Harvey Oswald ,nu a ajuns să fie judecat deoarece  a fost ucis de Jack Ruby.

Dincolo de ancheta oficială , rămân multe enigme nedesluşite. În primul rând nu ştim cine sunt  cei care s-au folosit de Lee Harvey Oswald pentru a comite asasinatul , şi cine a avut interesul să-l elimine ulterior . E greu de crezut că Ruby, asasinul lui Lee Harvey Oswald , a comis crima într-un act spontan.

 CIA  şi presupusa sa implicarea  în eliminare lui Kennedy

Înainte de a merge în vizită în Dallas ,Ambasadorul Adlai Stevenson şi  senatorul William Fulbright l-au sfătuit pe John F. Kennedy  să nu meargă în Dallas. Se pare că  atât Stevenson şi Fulbrighht şi-au dat seama că preşedintele Kennnedy se expune  unui pericol.  Acelaşi sfat la primit şi din partea secretarei Lincoln.

CIA este suspectată de  o implicare directă în asasinarea preşedintelui Kennedy , având în vedere că serviciile secrete americane au fost într-o relaţie proastă cu preşedintele SUA.

Planul preşedintelui Kennedy era să reformeze complet CIA  după eşecul  invaziei eşuate de la Golful Porcilor(Cuba, 1961).  Dealtfel preşedintele american a fost de la început sceptic de reuşita operaţiunii de la Golful Porcilor . Kennedy  a intenţionat să renunţe complet la operaţiunile sub acoperire a CIA îndreptate împotriva lui Castro , aşa cum a fost cazul Operaţiunii Mongoose, mai ales după Criza Rachetelor din Cuba.  Agenţia CIA s-a simţit trădată de Kennedy , atunci  când nu li s-a mai permis să intervină în Cuba . Un alt factor de iritare era şi poziţia lui Kennedy ,de a retrage trupele americane staţionate în Vietnam.

Se pare că  asasinul Lee Harvey Oswald , a avut şi legături  în interiorul CIA , dar toate documentele agenţiei, care atestă conexiunea , au fost distruse. Cel care s-a ocupat de distrugerea acestor dovezi care ar fi incriminat agenţia de spionaj, a fost agentul de contraspionaj, James Angleton. O parte din documente atestau prezenţa ofiţerului CIA, Howard Hunt(faimos pentru scandalul Watergate), în Dallas pe 22 noiembrie 1963, atunci când a fost asasinat preşedintele Kennedy.

Angleton o cunoştea deasemenea şi pe Mary Mayer, soţia a oficialului CIA , Cord  Meyer. Datorită faptului că  soţul său era în relaţii foarte apropiate cu Kennedy, doamna Meyer a vizitat de foarte multe ori Casa Albă.  Mary Meyer  se crede că ar fi avut un jurnal cu informaţii confidenţiale de la întâlnirile sale neoficiale cu Kennedy. Confidenta lui Kennedy  fost ucisă într-un mod misterios în 1964. Despre ea se afirmă că a fost una dintre persoanele care l-au convins pe Kennedy să renunţe la acţiunile de spionaj din Cuba şi să acţioneze în scopul dezarmării nucleare. Ziaristul Philip Graham a afirmat despre Mary Meyer  că a fost una dintre amantele lui Kennedy . Asasinatul ei are loc după divorţul de ofiţerul CIA Cord Meyer.  Angleton a avut grijă ca după moartea ei să distrugă toate documentele compromiţătoare

John Paisley , un alt ofiţer CIA care se speculează că ar fi avut informaţii despre asasinatul lui Kennedy , ar fi fost şi el eliminat  la ordinul lui Angleton.

Un ultim incident legat de CIA şi asasinatul lui Kennedy este legat de un fost anagajat CIA  . Winston  Scott , şeful filierei CIA  din Mexic. Printre documentele lui Scott a fost găsită o fotografie de a lui Lee Harvey Oswald atunci când se afla în Mexic. După moartea lui Winston Scott , Angleton s-a ocupat cu distrugerea tuturor documentelor sale care ar fi putut fi compromiţătoare.

Chemaţi la audierile Comisiei Warren , oficialii CIA au negat existenţa unei astfel de fotografii .

Un alt incident face referire la ofiţerul de legătură CIA, Blahut Regis ,de pe lângă Comisia aleasă de Camera Reprezentanţilor pentru investigarea asasinatelor. Ofiţerul CIA a încercat să fure fotografii din dosarul autopsiei lui Kennedy  efectuate la Centrul medical naval de la  Bethesda.

Un  alt aspect important este că la vremea asasinatului lui Kennedy , primar în Dallas era  Earle Cabel(prezent în limuzină cu Kennedy) , fratele ofiţerului CIA , Charles Cabel , demis de Kennedy după acţiunile eşuate de asasinare a lui Castro  ce s-au terminat cu dezastrul de la Golful Porcilor(1961). Totuşi nu există vreo dovadă clară cu ce ar fi putut fi implicat fratele ofiţerului  CIA care era primar la vremea respectivă în Dallas.

 În presupusul complot al CIA ,se avansează şi implicarea FBI , pe seama legăturii pe care o aveau agenţii FBI cu Lee Harvey Oswald. Un exemplu este cazul agentului FBI din New Orleans ,Warren de  Brueys, care a negat că ar fi avut contacte cu asasinul lui Kennedy. Probele au demonstrat însă contrariul.

Tot din New Orleans era şi omul de afaceri , Clay Shaw ,singurul acuzat oficial de conspiraţie în asasinarea preşedintelui Kennedy. Despre Clay Shaw se spune că ar fi colaborat cu elemente din CIA pentru a pune în aplicare planul de asasinare a lui Kennedy . În final el ajunge să fie achitat de toate acuzaţiile. învinuirile au fost formulate de procurorul din New Orleans ,  Jim Garrison în timpul investigaţiei sale asupra asasinatului lui Kennedy.

Garrison îl acuza de complicitate şi pe pilotul  David Ferrie.  Directorul CIA , Richard Helms , a recunoscut la mijlocul anilor ’70 faptul că CIA era în contact cu David Ferrie , dar în acelaşi timp a avut grijă să înlăture orice documente CIA legate de Ferrie din anchetele comisiilor care au avut ca scop investigarea asasinatului lui J.F. Kennedy . Atunci când a fost asasinat Kennedy , Lee Harvey Oswald avea la el permisul de bibliotecă al lui David Ferrie.

Nici preşedintele Lyndon Johnson(vicepreşedintele lui Kennedy) nu a fost scutit de suspiciuni . Cu o seară înaintea asasinatului (pe 21noiembrie 1963), Lyndon  Johnson s-a contrazis cu preşedintele Kennedy pe tema alegerii însoţitorilor din fiecare limuzină a coloanei oficiale. Johnson a vrut ca prietenul său , guvernatorul John Connaly , să stea în limuzina sa ,iar senatorul  Ralph Yarborough(rivalul său politic) să stea  în limuzina lui Kennedy.  Preşedintele Kennedy a refuzat acest aranjament. Johnson a încercat să nege  această întâmplare, dar ea a fost relatată în scris de Jerry Bruno, însoţitor al lui Kennedy care se ocupa de programarea întâlnirilor preşedintelui american.  De ce s-a grăbit Johnson să nege discuţia sa cu Kennedy. Daca într-adevăr nu era implicat  în conspiraţia de asasinare a  preşedintelui , de ce a încercat să  mintă pe o întâmplare atât de simplă? Pe vremea când era vicepreşedinte , Johnson a fost  implicat în nişte scandaluri cum ar fi Billy  Sol Estates şi Bobby Baker. A scăpat de toate anchetele atunci când a ajuns preşedinte.

Posibilitatea ca CIA să fie implicată în conspiraţia de asasianare a lui Kennedy , denotă  încă o dată autonomia prea mare şi controlul insuficient asupra activităţilor agenţiei de spionaj americane . CIA a perceput ca pe o ameninţare, faptul că preşedintele Kennedy a încercat să reformeze din temelii serviciile secrete americane după eşecul din Cuba .

Cu ce a schimbat politica americană preşedintele Kennedy

Preşedintele John Fitzgerald Kennedy a lăsat ca moştenire Statelor Unite un nou tip de liberalism şi i-a încurajat pe americani să-şi urmărească propriile idealuri şi vise.  Efortul său de eliminare a discriminării rasiale  nu s-a finalizat cu un succes politic  sau legislativ, dar idealurile fixate de el au ajutat la schimbarea unei întregi generaţii de americani.

Visul lui Kennedy e cel mai bine expusă de următoarea sa declaraţie: “Datoria noastră este să redirecţionăm viziunea americană către o societate în care nici un om să nu sufere de discriminare bazată pe rasă în realitatea trăită zi de zi din ţara noastră. În următoarea săptămână  am să solicit  Congresului SUA să acţioneze, să facă un anganjament , pe care nu l-a făcut pe deplin în acest secol, la declaraţia precum că rasa nu are ce să caute în viaţa sau legea americană. Drepturile fiecărui om sunt diminuate , atunci când drepturile unui om sunt ameninţate”.

Din păcate în materie de politică externă succesorul lui Kennedy , preşedintele Lyndon Johnson , nu a respectat intenţia exprimată de Kennedy de a retrage trupele din  Vietnam  şi a ajuns să provoace cea mai mare pierdere de vieţi omeneşti pentru SUA din timpul Războiului Rece. Războiul din Vietnam escaladat de deciziile lui Johnson , pe lângă faptul că a provocat imense pierderi umane , a reuşit să dezbine întreaga societate americană.

Bibliografie

Jerome A. Kroth , Conspiracy in Camelot: The Complete History of the Assassination of John Fitzgerald Kennedy  Ed. Algora Publishing, New York , 2003, p.69  ; pp.120-139.

Howard Roffman , Presumed Guilty: Lee Harvey Oswald in the Assassination of President Kennedy , Ed. Fairleigh Dickinson University Press ,  Madison,  1975, pp.28-34.

http://www.gallup.com/poll/165893/majority-believe-jfk-killed-conspiracy.aspx

“Bomba Ţarului” , cea mai puternică bombă nucleară din istorie şi rolul ei în Războiul Rece

“Bomba Ţarului” , cea mai puternică bombă nucleară din istorie şi rolul ei în Războiul Rece

Fotografie aeriană a ciupercii cu o extindere  de 64 de km produsă de detonarea Bombei Ţarului

Paranoia  Războiului Rece şi cursa de înarmare nebună dintre cele două superputeri , a determinat dezvoltarea de noi şi noi arme nucleare din ce în ce mai puternice. Sovieticii au împins limitele testelor nucleare , detonând la 30 octombrie 1961, cea mai puternică bombă nucleară din istorie  cunoscută sub numele de Bomba Ţarului . Bomba de 50 de megatone detonată de sovietici  pe insula Novaia Zemlia  a fost egală cu tot armamentul utilizat în cel de Al Doilea Război Mondial multiplicat de zece ori. De ce era oare necesară o armă atât de puternică?

Cât era de necesară construcţia unei astfel de bombe nucleare

Bomba Ţarului , cea mai puternică armă nucleară testată de om , a avut mai mult  un rol propagandistic , având în vedere că ea a fost folosită doar în scop demonstrativ. Motivul dezvoltării acestei arme nucleare atât de puternice, care avea o forţă de distrugere echivalentă a 50 megatone de dinamită, era de  a descuraja un eventual atac nuclear din parte SUA.

Trebuie să ţinem cont de faptul că la începutul anilor ’60, URSS era încă departe de paritatea nucleară cu SUA .  Până la mijocul anilor’60 , arsenalul nuclear al Statelor Unite a atins vârful dezvoltării cu cele 30000 de focoase nucleare americane. Într-un scenariu de război nuclear limitat, SUA ar fi putut câştiga datorită faptului că putea iniţia mai multe contralovituri nucleare. URSS va ajunge  să deţină paritatea nucleară cu SUA abia la începutul anilor’70 în schimbul unor mari sacrificii financiare care au împovărat şi mai mult economia sovietică.

În consecinţă , pentru a explora posibilităţile unui război nuclear defensiv şi ofensiv , sovieticii au trecut la organizarea de exerciţii militare de amploare care au inclus şi teste nucleare atmosferice. Primul test nuclear de amploare al sovieticilor , codificat cu numele Snowball(fulg de zăpadă), a fost coordonat de mareşalul Gheorghi Jukov la 14 septembrie 1954 în regiunea Orenburg. Bomba a avut o forţă dublă faţă de cea care a explodat la Nagasaki . Sovieticii au mai reuşit să mai recupereze din decalajul avut faţă de americani la nivel de forţe nucleare atunci când au testat cu succes prima rachetă balistică intercontinentală în august 1957( racheta R-7 Semiorca)

Dezvoltarea unui asfel de bombe nucleare atât de mari era inutilă din punct de vedere al strategiei nucleare. Bomba Ţarului a jucat în schimb un important efect psihologic în rândul Administraţiei americane.  De altfel , imediat după încetarea Crizei Rachetelor din Cuba(1962), Hruşciov şi Kennedy au semnat în 1963 un acord de interzicere a testelor nucleare atmosferice.

Detalii legate de dezvoltarea Bombei Ţarului

Bomba Ţarului- model

Dezvoltarea proiectului Bombei Ţarului a început o dată cu şedinţa convocată de N .Hruşciov din 10 iulie 1961 ,la care au participat toţi savanţii sovietici implicaţi în programul nuclear al URSS. Hruşciov a declarat  la începutul întrunirii că URSS va reîncepe  testele nucleare stopate în 1958, pentru a demonstra „imperialiştilor” de ce este capabil statul sovietic.  Proiectantul şef , Andrei Saharov ,împreună cu echipa sa de savanţi au fost însărcinaţi să dezvolte până în toamna anului 1961 , o armă nucleară nouă care să depăşească puterea de distrugere a tuturor armelor nucleare testate până atunci. Oamenii de ştiinţă sovietici au înţeles că totul avea o justificare politică şi nu una tehnică.

Iniţial în proiect a  fost avansată ideea de a construi o bombă nucleară de 100 de megatone , dar s-a renunţat dorită efectelor distrugătoare imprevizibile pe care le putea avea o astfel de detonare. În plus era şi  problema de transport al  unei astfel de arme nucleare atât de masive(27 de tone). Singurul avion capabil să transporte astfel de încărcături nucleare era bombardierul strategic Tupolev (Tu-95). Dar şi acesta nu putea efectua misiuni la scară intercontinentală cu astfel de ame nucleare atât de mari. În plus securitatea bombardierului era pusă în pericol , deoarece nu s-ar fi putut îndepărta la timp de locul detonării. O bombă de 100 de megatone , ar fi putut carboniza o arie urbană de 60 km, ar fi produs pagube imense la 100 de kilometri , arsuri de gradul III pe o distanţă de 170 de kilometri şi afectarea vederii până la o distanţă 220 de kilometri. Efectele radioactive ar fi fost resimţite în aproape întreaga Europă.

S-a decis apoi înjumătăţirea puterii bombei până la echivalentul a 50 de megatone de dinamită(estimat în teorie ,deoarece în urma detonării au rezultat 57 de megatone). Deasemenea s-a  reuşit reducerea la minim a efectelor radioactive care ar fi rezultat în urma detonării. Era o aşa-zisă “versiune curată” de bombă nucleară ,deoarece 97% din energie a rezultat din reacţiile de fisiune( nivelul de radiaţii a fost cel mai mic din istoria testelor nucleare).

Ansamblarea bombei a avut loc în laboratorul secret Arzamas-16 din Urali. Din echipa de savanţi condusă de Saharov a făcut parte Viktor Adamski , Iuri Babaev , V.P. Feodoritov. Totul a fost făcut în grabă. Analizele matematice pe care le făceau în mod normal savanţi sovietici atunci când proiectau o bombă termonucleară , au fost înlocuite de estimări şi aproximări de tot felul.

Arma termonucleară ce a fost proiectată a primit indicativul de RDS-220 ,denumită de proiectanţi Marele Ivan şi supranumită în Occident ,Bomba Ţarului .În memoriile sale ,Saharov o numeşte Marea Bombă . Proiectul bombei de 50 de megatone era în trei trepte ,la fel ca şi în cazul bombei iniţiale care trebuia să fie de 100 de  megatone.

Bomba a fost transportată pe 30 octombrie 1961 de bombardierul strategic modificat Tupolev Tu-95 N şi detonată pe coasta de vest a insulei Novaia Zemlia la ora 11:32(ora Moscovei). Bombei i s-a ataşat o paraşută care i-a încetinit timpul de cădere la 46 de secunde. Explozia a avut loc deasupra pământului . Testul a fost fotografiat şi filmat de pe un avion TU-16.

Efectele exploziei au fost cu adevărat înfricosătoare , pe măsura puterii de 50 de megatone a bombei. Unda de şoc a spart ferestrele chiar şi la o distanţa de 900 de kilometri. Aria distrugerii totale s-a extins pe 35 de kilometri , unde până şi rocile de la suprafaţa au fost topite. Pagube la clădirile din zona testului s-au extins la  100 de kilometri. Unda de şoc provocată în atmosferă , a orbitat Pământul de 3 ori. Energia electromagnetică a paralizat comunicaţiile în nordul URSS pentru aproape o oră. Lumina explozie a fost văzută de la 270 km.  

Bomba Ţarului nu a fost niciodată o armă care să fie folosită într-un scenariu de conflict nuclear, Aşa cum a declarat savantul sovietic Viktor Adamski , bomba de 50 de megatone nu a fost niciodată o armă, ci o piesă unicat deoarece demonstra că se pot construi arme nucleare de până la 100 de megatone , dacă sunt corect alimentate cu combustibil nuclear.

Sovieticii au vrut doar să le demonstreze americanilor că pot construi cele mai puternice arme nucleare . Dar totul a venit cu o cheltuială enormă pentru URSS , care a ajuns să irosească 10% din produsul intern brut pentru înarmare .

Riscurile actuale ale păstrării stocurilor enorme de focoase nucleare

Luând în discuţie faptul că şi în zilele noastre mai sunt în jur de 20000 de focoase nucleare  ,mai mult decât suficiente să distrugă o întreagă planetă, ne punem serioase întrebări legate de ce se poate întâmpla dacă se lansează un atac din greşeală sau dintr-un act de sabotaj.

 Cât este de moral faptul că încă nu s-a renunţat la aceste arme nucleare, ar trebui să fie un semn de întrebare pentru conducerile puterilor nucleare.  Dar cum mulţi lideri politici nu au nici o urmă de moralitate , ghidându-se după acelaşi principiu machiavelic al scopului care scuză mjloacele, răspunsul e de dinainte ştiut. Un stat iresposabil precum Coreea de Nord , care practică genocidul prin înfometare , a ajuns să producă arme nucleare .Proliferarea nucleară rămâne o problemă , mai ales că astfel de dispozitive nucleare pot ajunge şi pe mâinile unor terorişti.

Unii afirmă că o lume cu arme nucleare este o lume mai sigură , deoarece nimeni nu va avea vreodată curajul să le folosescă ,fiind conştient că uzul lor este echivalent cu sinuciderea pentru statul care le foloseşte. Oare aşa este? Ar fi aşa dacă toţi liderii statelor nucleare ar fi responsabili de propriile arsenale nucleare. Dar ce se întâmplă atunci când apar situaţii neprevăzute. Un exemplu elocvent în acest sens este situaţia în care a fost pus ofiţerul Stanislav Petrov în septembrie 1983, atunci când a existat o eroare în sistemul de alertă cu rachete al URSS. Totul s-a rezolvat numai datorită profesionalismului şi intuiţie sale. Dar dacă era un alt ofiţer care ar fi crezut în respectiva alarmă de sistem ,rezultatul  ar fi fost  un război nuclear.

Împotriva  proliferării nucleare a fost şi Andrei Saharov, chiar proiectantul şef în programul nuclear sovietic . El a jucat un rol activ în semnarea tratatului din 1963 dintre Kennedy şi Hruşciov ,care interzicea testele nucleare atmosferice şi acvatice(au rămas permise doar testele subterane) . Preocupat de moralitatea muncii sale , Saharov a regretat faptul că a participat la  dezvoltarea armamentului nuclear. Savantul sovietic a promovat ulterior utilizarea energiei nucleare în scopuri civile, contribuind la dezvoltarea reactoarelor nucleare. Activitatea sa de militant pentru apărarea drepturilor civile , fost recompensată în 1975 cu un premiu Nobel pentru Pace.

Încheiem prin a cita declaraţia lui Andrei Saharov, laureat al premiului Nobel pentru Pace:După mai bine de 40 de ani nu am avut nici un al Treilea Război Mondial,iar balanţa terorii nucleare…poate că a prevenit un conflict. Dar nu sunt deloc sigur de asta; întorcându-mă înapoi, acum mulţi ani în urmă, nici măcar nu s-a pus această întrebare .” Ceea ce mă îngrijorează cel mai tare acum este instabilitatea acestei balanţe, pericolul extrem al situaţiei curente, îngrozitoarea cheltuială a cursei de înarmare.Fiecare dintre noi are responsabilitatea să se gândească la asta în termeni globali cu toleranţă, încredere şi sinceritate, fără dogmatism ideologic, interese parohiale sau egoism naţional.” Chiar dacă declaraţia era făcută în contextul Războiului Rece, ea este valabilă şi astăzi , facându-ne să dezbatem din nou statutul armelor nucleare.

Bibliografie

Tad Daley , Apocalypse Never: Forging the Path to a Nuclear Weapon-Free World , Ed. Rutgers University Press , Picataway,2010,p.125.

Andrei Sakharov, Memoirs, Ed. Alfred A. Knopf, New York,1990. pp. 215-225.

http://militaryhistorynow.com/2013/09/23/having-a-blast-russia-sets-off-the-biggest-bomb-in-history/

http://www.tsarbomba.org/

http://www.armscontrol.ru/start/publications/dkp0731.htm

http://nuclearweaponarchive.org/Russia/TsarBomba.html

CIA şi secretele tehnicii de” spălare pe creier”

CIA şi secretele tehnicii de” spălare pe creier”

Articolul meu este o analiza a tehnicilor a CIA de manipulare a indivizilor. A fost publicat deasemenea si pe http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cia-secretele-tehnicii-spalare-creier si preluat de Adevarul si Realitatea .net

Conştientă de faptul că puterea de a controla gândul este cea mai puternică armă din lume, agenţia de spionaj americană CIA a început să  experimenteze tehnica spălării pe creier pentru a deţine controlul asupra psihicului indivizilor. Obiectivul acestei tehnici este ştergerea memoriei individului şi implantarea unor noi crezuri . Practica torturii în scopul de  a induce o stare de şoc în rândul victimelor acestor experimente este cea care a stârnit indignarea societăţii americane. Mult timp experimentele CIA în domeniul ştiintei comportamentale au fost ţinute secrete opiniei publice americane. Distrugerea unei mari părţi din documentele CIA privitoare la tehnica de spălare pe creier , ne împiedică şi astăzi să aflăm adevărul.

În ce constă tehnica de spălare pe creier?

            În lucrarea sa intitulată Brainwashing , Edwar Hunter ne furnizează o definiţie completă a ceea ce înseamnă tehnica de spălare a creierelor. Conform definiţiei sale scopul tehnicii de spălare a creierelor este să schimbe radical mintea unei persoane , astfel încât aceasta să devină o marionetă vie sau un robot uman. Cei care practica această tehnică ,au ca obiectiv  crearea unui individ cu noi credinţe şi crezuri compatibile cu interesele lor.  Fără să conştientizeze, omul devine captiv în propriul corp ,datorită faptului că i se instalează un nou proces de gândire. Tehnica spălarii creierelor era utilă în crearea noului individ care să nu se revolte niciodată şi să asculte ordinile primite de la autoritaţi superioare care interacţionează cu el(guverne , organizaţii , instituţii , oficiali  ş.a.)

            Termenul de spălare a creierelor a fost pentru prima dată folosit în timpul Războiului din Coreea(1950-1953), pentru a descrie comportamentul prizonierilor americani reîntorşi din lagărele nord-coreene. În tehnica lor de manipulare, nord-coreenii au preluat  conceptul ksi-no( curăţarea minţii) aplicat în comunismul chinezesc(maoism), cu rădacini în confucianism( de la marele confucianist Mencius). Comandanţii americani au sesizat faptul că o parte din soldaţii americani reîntorşi din închisorile nord-coreene erau complet convertiţi la comunism, gata să-şi denunţe propria ţară . Comportamentul lor ciudat a continuat după eliberare, chiar şi fără să fie supuşi influenţei comuniste. Acest efect negativ asupra moralei soldaţilor ,a  fost botezat de Edward Hunter cu termenul de spălare pe creier(brainwashing).

            Hunter descria faptul că aceşti soldaţi reîntorşi din închisorile  nord-coreene nu mai erau capabili să gândească liber şi nu se mai puteau adapta situaţiilor neprevăzute. Indivizii supuşi acestei tehnici de spălare a creierului, acţionau manipulaţi de propriile instincte .Era o disciplină de partid al nord-coreenilor care se extindea la controlul minţii.

            Spălarea pe creier este mult mai mult decât o psihoză sau nevroză. Tehnica este catalogată cu termenul de “viol mental” deoarece victima este forţată de un atacator al cărui intenţii sunt să distrugă credinţa victimei în vechile ei valori morale, pentru a crea un spaţiu gol în care să se implanteze noile crezuri.

CIA si experimentele sale de control a minţii umane

                Între tehnica de spălarea a creierului şi politică există o interdependenţă care nu poate fi negată. Dincolo de a fi o tehnică, spălarea pe creier, este o viziune despre cum se poate deţine puterea supremă asupra indivizilor, iar deocamdată nu există putere mai mare decât puterea de a controla mintea unui individ. De aici se şi explică interesul CIA şl a altor organisme guvernamentale în această tehnică. Cunoştinţele comuniştilor chinezi şi nord-coreeni legate de tehnicile de spălare pe creier au fost un stimulent în plus pentru CIA să demareze imediat cercetări în domeniul ştiinţei comportamentale.

                Proiectul MKUltra a fost operaţiunea ilegală demarată de CIA la începutul anilor’ 50 ,cu sprijinul guvernului SUA,  cu scopul de a studia  tehnici de control a minţii umane. Conform raportului senatorului  Sam Ervin din 1974, CIA avea segmente ţintă din  populaţie cum ar fi  afroamericani , femeile, prizonierii, bătrâni, tinerii şi bolnavii cu boli psihice.În ceea ce priveşte naţionalitatea, subiecţii experimentelor erau cetăţenii americani şi canadieni .

                Specialişti în ştiinţa comprtamentală de la CIA au utilizat  diferite metode pentru a manipula starea mentală a indivizilor şi a altera  funcţiile lor cerebrale cum ar fi: administrarea pe furiş de medicamente cu potenţial halucinogen(LSD) şi a altor substanţe chimice asemănătoare , hipnoză, privare senzorială, privare de somn,  izolare, violenţă verbală şi abuzuri sexuale şi diferite forme de tortura cum ar fi cusutul pielii fără administrare de anestezic făcută de doctorul torţionar Lawrence Schacht.  Bătăile erau  proceduri obişnuite în acest tablou.

                Experimentele  CIA s-au desfăşurat în cadrul a 80 de instituţii dintre care universităţi, spitale, închisori şi companii farmaceutice.  Conducătorii instituţiilor la care CIA a experimentat diferite tehnici de tortură cunoşteau foarte bine fenomenul.

                Cu privire la ororile săvârşite de CIA în încercarea de a controla mintea umană  este avansată şi o teorie a conspiraţie referitoare la implicarea CIA în cazul sinuciderii în masă de la Jonestown, unde s-au înregistrat 900 de morţi (al doilea incident ca număr de victime într-un atac deliberat , după atacul terorist de la 11 septembrie 2001). Se susţine în teorie faptul că CIA a găzduit în cadrul Jonestown experimente medicale. Fostul director al CIA , Richard Helms , a ordonat în 1973 (anul oficial al încheierii experimentelor CIA din proiectul de manipulare a minţii umane) ca toate documentele referitoare la Proiectul MKUltra să fie  distruse.  Datorită  acestei acţiiuni a lui Helms , o mică  parte din documentele legate de proiect au reuşit să supravieţuiască. La desecretizarea din iulie 2001 , o  parte din cele 20000 de documente rămase au fost desecretizate. Aproape 6% din fondurile pe care le-a primit CIA s-au dus pe finanţarea  Proiectului MKUltra

                În timpul desfăşurării experimentelor din Canada , CIA a devenit interesată şi de activitatea psihiatrul Ewen Cameron şi de conceptul lui de pornire psihică . Conform teoriilor lui Ewen Cameron ,bolnavii cu boli psihice pot fi trataţi printr-un tratament care să le şteargă memoria existentă şi să le reconstruiască psihicul de la capăt. Bolnavi psihici sedaţi de medicamente halucinogene erau siliţi de Cameron să asculte fără oprire mesajul lui înregistrat pe o casetă. Pacienţilor li se provoca periodic şi o comă indusă de medicamente.

                Metodele lui Cameron au fost până la urmă folosite de CIA ca tehnici de interogare în cazul suspecţilor care refuză să  răspundă la întrebările puse de agenţii CIA în cadrul unei investigaţii. Cercetările lui Cameron au fost incluse apoi în manualul  de interogare CIA denumit KUBARK şi  folosit în contraspionaj.

                Principalul motiv pentru care CIA a ajuns să efectueze tot felul de experimente în care a utilizat tortura se datorează autonomiei prea  mari pe care o are faţă de Administraţia americană. Comisiei Administraţiei  SUA menită să supravegheze activitatea CIA , îi este îngreunat accesul la documentele secrete.

               

Rezultatele CIA obţinute în urma experimentelor comportamentale

            Cu toate că a mobilizat multe resurse , CIA nu a reuşit să obţină un control deplin în experimentele sale de spălare pe creier. Aşa cum declara John D. Marks , autorul cărţii, Manchurian Candidate, este încă prea devreme să credem că CIA a renunţat la planul său de a deţine controlul asupra minţii umane . După spusele sale “cea mai bună apărare a unei societăţi libere împotriva experimentelor imorale de modificare a comportamentului este demascarea publică şi conştientizarea.”

            În ciuda faptului că  CIA nu a reuşit să-şi atingă scopul final de control complet asupra gândurilor şi acţiunilor individului, agenţia americană a  aplicat multe tehnicii dealungul timpului(inclusiv electroşocuri) care pot reuşi într-un final ,prin viitoare  cerecetări , să şteargă complet memoria umană pentru a instala un nou fel de gândire.

Bibliografie

Kathleen Taylor , Brainwashing: The science of thought control , Ed. Oxford University Press, Oxford, 2004,pp.3-10.

http://www.citizenwars.com/operation-mockingbird-cia-media-manipulation/

http://altnewschannel.com/cia-mind-control-and-assault-on-religious-freedom/

Soarta României şi a restului Europei de sud-est, scrisă pe un şerveţel Cum au hotărât Churchill şi Stalin ,destinul a milioane de oameni

Soarta României şi a restului  Europei de sud-est, scrisă  pe un şerveţel

Cum au hotărât Churchill şi Stalin ,destinul a milioane de oameni

Articolul meu este deasemenea publicat si pe http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/soarta-romaniei-restului-europei-sud-est-scrisa-un-servetel-cum-au-hota

În imagine: Acordul de procentaj dintre Churchill şi Stalin(9 octombrie 1944)

Acordul de procentaj încheiat de Churchill şi Stalin a demonstrat încă o dată că puterile occidentale erau mai mult interesate de apărarea propriilor interese decât de soarta a milioane de oameni  supuşi dictaturii staliniste. Perfidul Albion a ajuns să scoată la negoţ statele Europei de sud-est pentru a nu fi exclus din jocul de putere în care participau SUA şi URSS.

Contextul împărţirii Europei în sfere de influenţă

Încheierea Celui de Al Doilea Război Mondial în Europa în mai 1945, în loc să aducă o pacificare prin garantarea independenţei politice a fiecărui stat, a adus în schimb ocupaţie prin aşa-numite armate de eliberare. Conform viziunii staliniste, cine impunea ocupaţia militară ,acela venea şi cu propriul model politic . SUA şi URSS, aliate în Al Doilea Război Mondial, au ajuns să se lupte pentru a deţine supremaţia globală în noul mediu internaţional .

Europa a ajuns în această luptă de putere a celor două superputeri să fie principalul teatru de confruntare între modele şi regimuri politico-economice. Europa Răsăriteană a ajuns să constituie blocul comunist  al URSS, iar Europa Occidentală  sprijinită de SUA a alcătuit blocul capitalist. Regimurilor totalitare instalate de URSS li se opuneau regimurile democratice din Europa Occidentală.  SUA ,prin doctrina Truman , s-a bazat pe strategia de îngrădire a influenţei sovietice din Europa şi din alte părţi. Prin această tactică, s-a ajuns ca SUA să recunoască în final sfera de influenţa sovietică. Posibilitatea SUA de a combate activ politica sovietică , prin avantajul strategic de a fi unică putere nucleară , s-a risipit o dată cu detonarea primei bombe atomice sovietice în 1949. Aşa va începe lungă perioadă a Războiului Rece cu a sa cursă a înarmărilor

Înţelegerea secretă dintre Churchill şi Stalin

În contextul în care în sistemul internaţional se diferenţiau două superputeri, premierul britanic W. Churchill s-a temut că Marea Britanie va rămâne izolată politic în cazul în care SUA şi URSS  îşi vor delimita singure sferele de dominaţie în Europa. Ca să câştige bunăvoinţa sovietică, Churchill a hotărât să recurgă şi la soluţii imorale  pentru a consolida prezenţa politică a Marii Britanii în Europa şi în acelaşi timp pentru a proteja rutele  comerciale  către coloniile britanice. Ideea de a împărţi Europa în sfere de influenţă nu era agreată iniţial de Washington,datorită presupunerii că sferele de influenţă sunt acelaşi lucru cu blocurile politice ostile.  

Churchill şi Stalin nu erau de aceiaşi părere cu preşedintele F.D. Roosvelt când vine vorba de împărţirea Europei în zone de influenţă. Până la urma partea americană  a ajuns să accepte planul de împărţi a Europei în două blocuri politice antagonice.

La nivel de declaraţii publice, nici Marea Britanie şi nici URSS nu recunoşteau că sunt interesate  de un plan de împărţire a Europei în zone de influenţă. La Conferinţa Miniştrilor de Externe din octombrie 1943, atât Comisarul poporului pentru Afaceri Externe, Viaceslav Molotov, cât şi Ministrul de Externe, Antony Eden , nu recunoşteau că ar avea vreo intenţie de fixare a zonelor de dominaţie din Europa.

Înclinaţia lui Churchill către sfere de influenţă se poate remarca şi din planul său de a organiza Europa în federaţii regionale(proiectul său de a crea Statele Unite ale Europei) care să fie conduse de Marea Britanie ,secondată de SUA. Atunci când avansase această idee, Churchill a declarat vag că Polonia şi Cehoslovacia ar trebuie să aibă şi ele relaţii prieteneşti cu URSS-ul.  Oare ce înţelegea Churchill prin relaţii prieteneşti cu URSS?

Răspunsul vine în octombrie 1944, atunci când Churchill, presat fiind de avansul rapid spre vest al Armatei Roşii, decide că e timpul să tranşeze personal problema împărţirii Europei cu Stalin. Churchill  a întreprins o vizită în URSS  în cadrul Celei de a Patra Conferinţe de la Moscova, pentru a ajunge la un consens cu Stalin  în ceea ce priveşte responsabilitatea celor două puteri, Marea Britanie şi URSS, în controlul statelor din Europa de sud-est. Aşa ajunge să se încheie o întelegere secretă la 9 octombrie 1944 , dintre Churchill şi Stalin, cunoscută sub numele de Acordul de Procentaj. Cei doi liderii au ajuns să hotărească în procente ,câtă influenţă va primi fiecare în statele Europei de sud-est.

Churchill povesteşte că în după amiaza zilei de 9 octombrie a fost întâmpinat la Moscova cu tot ceremonialul  de către Viaceslav Molotov şi de alţi înalţi oficiali sovietici. La ora 22 a respectivei zile, Churchill  a avut o primă întâlnire foarte importantă la Kremlin.

La întâlnirea cu Stalin din respectiva seară , Churchill declară ca i-a spus următoarele:”Hai să ne înţelegem cu treburile noastre din Balcani. Armatele tale sunt în România şi Bulgaria. Avem interese, misiuni şi agenţi acolo. În măsura în care Marea Britanie şi Rusia sunt interesate, cum ţi-ar părea să ai 90% predominanţă în România, pentru ca noi să avem 90% în Grecia şi să mergem pe juma-juma în cazul Iugoslaviei. Până când se traduce asta, îţi scriu pe o bucată de hârtie”:

                       România                  

                                Rusia  90%

                                Alţii    10%

                     Grecia

                              Marea Britanie  90%

                              (în întelegere cu SUA)

                              Rusia                  10%

                     Iugoslavia              50-50%

                     Ungaria                  50-50%

                     Bulgaria          

                                  Rusia    75%

                                  Alţii       25%

După ce Churchill i-a întins serveţelul scris cu procente , Stalin la bifat şi l-a dat înapoi premierului britanic. De parcă ar fi avut mustrări de conştiinţă,  Churchill declara la final:

“Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia ”

Stalin i-a replicat să o păstreze.

Pentru Churchill ,lucrurile erau foarte simple. România a fost dată URSS-ului  la schimb cu Grecia,  pentru că Marea Britanie dorea în continuare să deţină supremaţia în Mediterană  . În acest scop avea nevoie să deţină controlul Greciei.

În negocierile ulterioare din 10 şi 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden şi Viaceslav Molotov ,URSS ajunge să obţină preponderenţa şi în Ungaria într-un procent de 80%. Astfel s-a încheiat tocmeala dintre Churchill şi Stalin.

Consecinţele împărţirii Europei în sfere de influenţă

Consecinţele imediate ale delimitării sferelor de influenţă a fost instaurarea regimurilor comuniste cu ajutorul Armatei Roşii în statele Europei centrale şi de sud-est.  Următoarea etapă a fost apariţia celor două alianţe militare antagonice: NATO în Europa Occidentală(1949) şi Pactul de la Varşovia(1953) în Europa Răsăriteană. Statele din Blocul socialiast condus de URSS sunt obligate să adopte inclusiv modelul economic stalinist promovat de URSS. 

Planul Marshall de reconstrucţie economică a Europei de Vest, care a avut ca principal scop stăvilirea expansiunii comunismului, avea ca oponent Consiliul de Ajutor Economic Reciproc(CAER), înfiinţat pentru a organiza economic statele comuniste.

Statele  lagărului socialist au ajuns să fie complet dependente de URSS. Cu toate că Marea Britanie a recunoscut existenţa unei înţelegeri secrete cu Stalin, URSS şi ulterior Rusia au negat existenţa unui acord de procentaj secret. Soarta a milioane de oameni din statele mai mici a continuat să fie hotărâtă de Marile Puteri prin intermediul diplomaţiei secrete.

Bibliografie

Martin McCauley, Origins of the Cold War 1941-49: Revised 3rd Edition. Ed. Routledge, Londra,2013 ,p.126.

Albert Resis, Spheres of Influence in Soviet Wartime Diplomacy,” The Journal of Modern History”,Vol.53, Nr.3(septembrie.1981), pp.417-439.